Pesimismul, boala sigura

Dacă anul trecut ma plimbam cu mama mea pe la doctori şi prin spitale, anul ăsta, favoritul la premiu este tatăl meu. Analize de toate felurile, spaime care mai de care mai infricoşătoare – şi are un stil infernal de a băga frica în noi – ca să primim un rezultat destul de urât, dar, zic eu, mai bun decât tot ce am crezut noi (insuflat de pesimismul incontrolabil al tatălui meu). Zilele astea i se va face o splenectomie, adică mai pe înţelesul nostru, al celor care nu mâncăm termeni medicali la micul dejun – i se va scoate splina. Eu una mă bucur, deşi nu e tocmai uşor să trăieşti fără splină, însă orice nu e cancer şi se poate trata prin operaţie, tratament de orice fel, sounds good to me.

Ceea ce mă aduce la ideea acestui post. Nu vreau să scot din sufletul meu amărât tot ce zace acolo, că v-aş strica ziua şi oricum de câteva zile, îs eu destul de tristă, nu tre’ să  fiu şi când intru pe blog. Deci ideea: eu consider aşa: orice boala sau afecţiune ai, atâta timp cât există o soluţie şi nu eşti în stadiu terminal, profită. E şansa ta la o viaţă mai lungă. ştim cu toţii că medicii din ţara asta nu-s cei mai capabili şi nu le pasă atât de mult de pacienţi cât ar trebui, dar pe bune dacă eu nu mă simt mai în siguranţă şi mai optimistă când sunt la spital decât când sunt acasă şi nu ma ingrijeşte nimeni. şi dacă ar fi nevoie de o operaţie pe creier cu 50% şanse de reuşită, eu tot m-aş opera. Aş face orice să nu dau ortul popii înainte de vreme. Şi aş gândi mai optimist, n-aş alege de sigură cea mai rea variantă care îmi trece prin cap sau pe care mi-o servesc alţi “specialişti” de teapa mea.

Uf…. e omul pe care îl iubesc cel mai mult pe pâmant… nu ştiu ce m-aş face fără el. :(