Din moment ce tm-99-blog e tot picat şi nu ştiu când s-o rezolva cu el, anunţ ediţia a IV-a a clubului de joc aicişea.
Deci, dragilor, nu mai tre’ sa votaţi, să vă gândiţi unde, când şi cum pentru că am toate răspunsurile. Dând o raită prin complex sâmbătă seara, mi-am dat seama că am ignorat locul ăla complet. Şi unde, dacă nu în complex se găsesc baruri cu multe mese şi cu multe locuri?
Aşa că, din prima am primit un răspuns satisfăcător, daaaar am zis să nu mă opresc acolo, ci să văd cum se prezintă şi alte cârciumi.
Şi am ajuns în minunatul Colisee (sper că aşa se scrie), unde am vorbit cu o don’şoară care ne punea 30 de locuri la dispoziţie în sala mare din spate, la vreo 4 mese, cu lumină din belşug şşşiiii, mai presus de toate, consumaţia minimă tre’ să fie de 300 de lei, adică 10 lei de căciulă. ) N-am zis nimic, doar că venim. Colisee îndeplineşte toate condiţiile pe care le-am cerut până acum de la un bar pentru jocuri. Şi dacă totul decurge bine, ne-am găsit o locaţie potrivită pentru jocuri. Aşa că, vineri, la ora 20, sper să ne vedem acolo, că tare am chef de un UNO.

Prea multa vorbarie strica, asa ca va las sa le admirati. Prima e a mea, apoi, in ordinea in care le-am primit:

Mai departe »

V-aţi gândit vreodată la diferenţa dintre linişte şi tăcere? Din punct de vedere gramatical, sunt sinonime, şi totuşi, semantica imperfectă e aşa de uşor de simţit, odată ce stai să te gândeşti.

Când spunem că avem nevoie de linişte, oare avem într-adevăr nevoie de ea sau de tăcere? Oare nu vrem să spunem, de fapt, că avem nevoie ca cineva să tacă, să nu-l mai auzim, să nu-l mai vedem, să nu-l mai simţim în preajma noastră?

Nu prea pot să îmi amintesc de momentele în care aveam nevoie de linişte, pentru că acum am nevoie de tăcere. Prin urmare nu pot să fac o diferenţă, să-mi dau seama dacă teoria mea e plauzibilă sau nu. Acum nu am nevoie de linişte, vreau zgomot, vreau muzică, vreau râsete, vreau să aud bancuri, glume, ritm, voci una peste alta, clinchet de sticle, claxoane de maşini, forfot, murmur, şoapte…

Dar nu mai vreau să aud unele glasuri. Vreau tăcere pentru că sunt impotentă, pentru că n-am puterea de a schimba lucrurile, pentru că dacă aşa e, aşa e. Resemnează-te, acceptă, obisnuieşte-te şi renunţă la încăpăţânare.

Dacă mă întrebaţi pe mine, super. Postul ăsta e pentru bărbaţi, că fetele ştiu despre ce vorbesc, ele pot să confirme.

Lăsăm la o parte eterna discuţie despre cât sunt femeile de proaste la volan şi cât de neştiutoare şi încurcă-lume sunt ele, că aici nu-i loc de dat cu parul…

- ai o pană? E suficient să ieşi din maşină şi să te învârţi pe lângă ea pentru ca în minutul al doilea cel puţin o maşină o să se oprească lânga tine să vadă ce ai. Cred. Mie când mi se întâmplă fac aşa: mă dau jos, mă duc să văd care-i problema şi imediat mă retrag în maşină pentru a-l suna pe taică-miu: “Tati, am făcut o boacănă, hai să mă ajuţi, că-s în tocuri şi n-am schimbat o roată în viaţa mea!” Dacă n-aveţi tată la dispoziţie, v-am spus, ieşiţi din maşină, se rezolvă imediat. Dar lasă ca vine vara şi fac eu un training în schimbat de roţi că na… e musai.

- se aprind becuri pe bord, piuie ceva, iese fum, boncăne pe undeva? Fata mea… trage pe dreapta şi pune-te pe telefoane. Nu tre’ sa faci nimic, se va rezolva de la sine.

- n-ai prioritate? Cine-a zis? Abordează o moacă de căţel abandonat şi n-ai cum să nu ieşi de pe străduţa aia. Evident asta n-o să meargă cu o nesimţită din specia ta, pentru că ele-s mai cu moţ şi orgoliul le împiedică să cedeze în faţa ta. Women! Dacă faţa de căţel nu merge, ai oricând alte variante la dispoziţie: tipa prietenoasă cu un zâmbet până la urechi şi mult dat din mâini, saaaau, seducătoarea. Hai că ştim că toate putem. Chiar şi eu, dacă mă chinui mult.

- riscul de a se da vreunul jos la tine să-ţi spargă faţa e mult redus, pentru că, ştiţi voi… femeile sunt protejate de lege, şi de aia juridică şi de aia nescrisă, morală.

Nu ne condamnaţi că nu ştim lucrurile astea, pentru noi o maşină trebuie să fie frumoasă, să ne placă culoarea şi… cam atât. Nu ştim mare lucru despre căluţii de sub capotă, despre mecanică, despre alte piuliţe şi rulmenţi. Să nu mai zic de bujii sau telescoape. Pentru asta vă avem pe voi, dacă tot vă place să faceţi pe protectorii. şi ştim că vă place de noi când vă aşteptăm neajutorate să ne salvaţi. Nu-i aşa că suntem dulci?

Nu m-am întrebat niciodată care a fost primul film de lung metraj, care a fost primul film de animaţie sau care a fost primul cu cele mai multe încasări la box-office. Însă există site-uri şi resurse care îţi pot răspunde la orice întrebări, chiar şi la cele pe care nu ţi le pui. Astfel, am dat eu de linkul ăsta şi am primit lămuriri în ceea ce priveşte unele premiere cinematografice. Nu-s zgârcită, ştiţi bine, aşa că le împart cu voi şi să-mi ziceţi voi dacă ştiaţi deja de ele.

Primul film de lung metraj – The story of the Kelly Gang – 1906
Surprinzător (pentru mine, cel puţin), nu este un film american, ci australian. A fost filmat în întregime în Melbourne şi a costat 2.250 $.

Primul film color – The World, the Flesh and the Devil – 1914
Film englezesc, care a costat 10.000 de lire si ca tehnologie s-a folosit Kinemacolor, despre care tre’ să citiţi în altă parte, că nu vreau să vă plictisesc cu detalii de-astea.

Prima continuare a unul film – The Fall of Nation – 1916
Acesta este continuarea cutremurătorului The Birth of a Nation (1915) şi a fost regizat de Thomas Dixon Jr, un membru al Ku Klux Klanului, care a scris şi romanul după care s-a făcut primul film. La acea vreme, această continuare a deţinut recordul de cel mai scump film, costând 10 milioane de dolari.

Prima animaţie de lung metraj – El Apostol – 1917
O animaţie argentiniană, scrisă şi regizată de Quirino Cristiani. Compus din 58 000 de cadre, filmul are 70 de minute şi este o satiră la adresa preşedintelui Hipolito Yrigoyen. Deşi animaţia a fost bine primită, niciuna dintre copiile sale n-a rezistat până în zilele noastre.

Primul remake – Marked Men – 1919
Un western care repovesteşte întâmplările din Three Wise Men of Orient. Acelaşi regizor l-a refăcut sub numele de 3 Godfathers cu John Wayne şi Harry Carey (care a jucat şi în precedentul film).

Primul câştigător al Oscarului la categoria „cel mai bun film” – Wings – 1927
Prima ceremonie a decernării premiilor Oscar din 1929 a avut o alternativă pentru „Cel mai bun film”, şi anume „Premiul pentru cea mai bună producţie”, aşa că, dacă vreţi puteţi să va îndoiţi că All the King’s Men a fost primul câştigător la categoria „Cel mai bun film”.

Primul film cu sonor – The Jazz Singer – 1927
Procedeul prin care i s-a adăugat filmului sonorul a fost unul deosebit de complex, deoarece asta s-a întâmplat după terminarea montajului.

Primul film cu cele mai mari încasări – Gone with the Wind – 1937
A fost răsplătit cu 10 premii Oscar şi a deţinut titlul de cel mai premiat film până în 1959, când Ben-Hur a obţinut 11 statuete. Este una dintre capodoperele cinematografiei universale şi la vremea lui a avut cele mai mari încasări.

Primul film în 3D – Bwana Devil – 1952
Interesant este că acest film a fost realizat de o casă de producţii aproape necunoscută, după ce a fost refuzat de 20th Century Fox, Paramount, Columbia si MGM. Primul film în 3D, distribuit de una dintre marile companii (Columbia), a fost The Man in the Dark în 1953.

Primul film creat pe calculator – Toy Story – 1995
Cele 114 420 de cadre au fost desenate de 27 de desenatori, si fiecare cadru a avut nevoie de două până la zece zile pentru a fi realizat.

Mă tot căzneam de dimineaţă să găsesc un subiect despre care să scriu în doi timpi şi trei mişcări, ceva lejer ca să nu-mi storc creierii prea mult şi când colo, iată şi ideea. Mă rog, ideea era de mai mult în capul meu, dar am tot uitat de ea.

Lady Gaga e o nebună, nu? Aşa zice toată lumea. Judecând după clipurile ei trăznite, după îmbrăcamintea pe care o afişează, după acţiunile la care se dedă.
Mulţi o judecă, mulţi o apreciază. Eu fac parte din cei care o apreciază. Din mai multe motive:
- o dată pentru că are curajul să facă tot ce face, să se îmbrace cum nici cu gândul nu gândeşti
- a doua oară pentru imaginaţia asta care nu cunoaşte limite, parcă e un Tim Burton muzical – mă întreb dacă o să-l contacteze pe Johnny Depp pentru un clip de-al ei
- a treia oară pentru că îşi scrie singură muzica, şi fie că place, fie că nu, cele 2 premii Grammy pe care le are nu-s tocmai o bagatelă
- a patra oară pentru că ştie să cânte la pian
- a cincea oară pentru că e mereu nouă şi mereu şochează surprinde

Apoi, ar mai fi şi nebuna de Pink, care nu-i tocmai departe de Lady Gaga. şi totuşi ceva le diferenţiază, chiar dacă la capitolul îmbrăcăminte, nici cu Pink nu mi-e ruşine, la muzică, aş spune că-mi place mai mult Pink, şi la înfăţişare clar asta-i mai frumoasă decât Lady Gaga. Dar să nu fim superficiali, că nu asta contează. Mi-ar plăcea să văd un duet.

De ceva vreme incoace, plouă cu premii peste mine. Nu le-am ignorat, nu am uitat de ele, da’ cred ca pentru unele am uitat sa mulţumesc. Dacă-i aşa, să ma trageţi de urechi, că n-a fost frumos din partea mea. Pentru că sunt vreo 4 premii, de fapt 2, dar unul primit de la mai multă lume, o să le amintesc în ordinea în care au venit. Mai departe »

Unii dintre voi sunteţi şefi, mai mulţi poate vă doriţi să ajungeţi şefi, dar aproape toţi aveţi unul, mai bun sau mai rău, după posibilităţi.

Având destule joburi până acuma, am avut tot atâţia şefi, uneori chiar mai mulţi. ) N-o să fac o analiză a modului de lucru al fiecărei naţii cu care am lucrat, ca n-are rost, aproape toţi îs la fel.

O să vorbesc în schimb despre atitudinea lor faţă de angajaţi şi despre cuvântul magic „apreciere”…
Nu despre aprecierea de la sfârşit de an când bossul ăl mare, sau secundul lui, murmură abia inteligibil binecunoscutul discurs de mulţumire menit să ne flateze şi să ne convingă că datorită nouă firma a prosperat /a crescut/ s-a dezvoltat. Cred că mai toţi aţi auzit măcar o dată un discurs de-asta şi mai toţi aţi ridicat sprânceana cu amărăciune fără să credeţi o iotă din ce zic ei şi cu atât mai puţin să vă simţiţi importanţi.

Aprecierea de care vorbesc e cea din timpul anului, acele cuvinte spuse în momente cheie, cuvinte care motivează, care dau un impuls să faci mai mult, să fii lăudat mai mult. Nu ştiu câţi şefi fac asta, dar toţi ar trebui să înveţe.
E ca la şcoală, când iei cea mai mare notă din clasă şi mergi ca un cocoş printre colegi şi îndrăgostindu-te de sentiment, vrei mai o dată şi încă o dată şi înc-o dată.

Mie îmi place să fiu apreciată şi lăudată atunci când fac ceva bine. Mă motivează, mă flatează şi ma ambiţionează. Şi am realizat asta abia la actualul job, unde şeful meu nu se zgârceşte la cuvinte când vine vorba să formuleze o apreciere. Am primit laude şi la celelalte joburi, într-adevăr, mai rare, dar nu le-am băgat în seamă pentru că sunau prea spart, prea fals şi nu păreau spuse pe bune. Deşi aici nu mă aşteptam să dau pe cineva pe spate, aveam impresia că fac umbră degeaba în biroul ăla cu prea mulţi oameni, că nimeni nu mă observă şi că nimeni nu mă băga în seamă, pentru că nimeni nu-mi spunea nici „dă-te mai încolo” (doar „muta-te la alt birou” ), ei bine, aici s-a întâmplat minunea de a primi un mail, trimis întregii echipe, în care mi se mulţumea pentru munca depusă şi mi se transmiteau felicitările de rigoare. chiar daca era un mail şi n-a venit prin viu grai, God, it felt so good!

Am ajuns acasă, răspândind numai pene în jurul meu, abia aşteptând să le spun părinţilor şi după ce le-am spus, reacţia tatălui meu: „Da’ bani mai mulţi îţi dau?!”

Am un salariu decent cu care mă descurc bine pentru că locuiesc cu ai mei. Dacă aş locui singură, cu Iubi, în chirie sau mai ştiu eu cum, nu ştiu dacă m-aş descurca şi atunci poate laudele astea nu m-ar impresiona.
N-am scris postul ăsta ca să mă laud că am fost lăudată ci pentru a vă întreba daca pentru voi contează, daca aprecierea aia are vreun efect asupra voastră, dacă vă faceţi munca încercând să vă autodepăşiţi şi mai ales dacă merită?

Caţel simpatic în vârstă de 6 ani, sprinten şi vesel mereu, fără mofturi la mâncare, dar cu maniere deosebite (ştiu să mânânc cu furculiţa – dacă îmi dă altcineva, evident), caut căţeluşă de talia mea, care, la cât de disperat sunt, nu contează cum arată, ideea e să nu fie mai înaltă decât mine.

Vă rog, dacă aveţi sau ştiţi pe cineva care are o pudeliţă în calduri, să-mi trimită un mail urgent, că altfel o să mă scoale ăsta în fiecare noapte şi o să mă plimbe pe străzi looking for some action.

Dificilă muncă mi-a dat Luci… Atât de dificilă încât o sa fiu laconică şi  o să-l dezamăgesc pentru că, probabil, se aştepta la mai multă vorbărie din partea mea.

El mă întreabă : „Ce e mai frumos decât un zâmbet de copil?”

Aţi avut vreodată starea în care o mie de gânduri pedalează prin mintea voastră şi nici unul nu e atât de aproape sau de coerent pentru a-l opri în loc? Ei bine, aşa mi s-a întâmplat mie când am citit întrebarea. M-am gândit la lucrurile care mă înduioşează, care mă fac să mi se topească inima de drag, care mă dezarmează instant şi care îmi dau certitudinea că în momentul ăla sunt un om fie mai bun, fie insuficient de bun. M-am gândit la ochii umezi ai unui căţel, la torsul recunoscător al unei pisici, mi-am adus aminte cât de mult iubesc animalele şi cum aş face orice pentru ele… Însă nici o altă imagine nu poate concura cu un zâmbet de copil.

Am fost tentată să spun că zâmbetul viitorului meu copil e mai presus de zâmbetul unui copil oarecare. Dar apoi m-am gândit la toţi copiii bolnavi care nu se pot bucura de copilărie aşa cum o fac cei sănătoşi, care zâmbesc sincer din toată inimioara lor, care se bucură cu toată fiinţa de o jucărie sau de o ciocolată. Si pot spune că NIMIC nu e mai frumos şi mai înduioşător decât un copil care zâmbeşte cu tot chipul.

Dacă vreţi să aşterneţi un zâmbet sincer pe feţele copiilor bolnavi de leucemie, haideţi vineri, la ora 16, la Palatul Baroc, la vernisajul expoziţiei cu vânzare în scop caritabil: O fotografie. Un scop. Un zâmbet. Şi vărul meu expune acolo.