Un veac de singuratate

Autor: Gabriel Garcia Marquez
Nationalitate: columbian
Titlu original: Cien anos de soledad
Anul aparitiei: 1967
Premii: Prix du Meilleur Livre Étranger (1969); Rómulo Gallegos Prize (1972)
Ecranizare: nu
Nota mea: 5/5
Alte romane de acelasi autor: Despre dragoste si alti demoni, Dragostea in vremea holerei, A trăi pentru a-ți povesti viața

 

Prima data cand cartea asta mi-a facut cu ochiul a fost cam prin clasa a 11-a. Motivul stupid e urmatorul: titlul m-a dus imediat cu gandul ca acest roman ar putea fi despre singuratatea unei domnite, parasite, sau in orice caz despre o poveste de dragoste trista, eu fiind in cautare de povesti de iubire neimplinita la vremea aceea. Dupa ce am citit cateva pagini, mi-am dat seama ca nu e ceea ce caut si am dus-o frumusel inapoi la biblioteca. Au trecut anii si mi-am facut blog, am intrat in contact cu oameni cu carti si toti vorbeau despre ea. Ideea e ca nimeni nu spunea nimic din subiectul ei, nimeni nu dezvaluia intamplari, nimeni nu povestea despre ce e, toata lumea insa spunea: “E superbă”, “E genială”, “E grozavă”, “Trebuie sa o citesti”.

Bine, am citit-o. Si la fel ca ei, nu as vrea sa spun nimic despre ceea ce am descoperit in paginile ei. Dar si daca nu spun o sa imi para rau. Am descoperit o lume prafuita, diversa, plina, activa, colorata, o lume pe care n-am intalnit-o nicaieri. Rasturnarile de situatie si afirmatiile aruncate cand nu te astepti m-au tinut cu sufletul la gura pe durata intregii lecturi. Dintr-o data cineva spune un lucru care socheaza, brusc si pe nepregatite cineva moare si parca e nevoie sa reiei pasajul sa fii sigur ca ai inteles bine ce se intampla. Nu ai timp sa te atasezi de personaje, n-ai timp sa iti imaginezi ce li se va intampla pe parcurs pentru ca spre deosebire de alti scriitori, Garcia-Marquez dezvaluie deznodamantul personajelor si intamplarilor cartii sale. Motivul pentru care continui sa o citesti este ca nu te poti desprinde din limbajul si din stilul lui captivant.

Sub semnul incestului, se desfasoara istoria unei familii de-a lungul unui veac: veri cu veri, matusi cu nepoti, frati vitregi dau nastere unor povesti sfasietoare, unor drame pe care unii nu le pot depasi, dar mai ales unor singuratati pe care nu le mangaie nici o urma de fericire. Niciunul dintre personajele Veacului nu e fericit, desi unii (Aureliano al II-lea, Amaranta Ursula) par a fi pentru o clipa. Povesti de dragoste se imbina cu povesti de razboi, intamplari de o duiosie ce intristeaza pana la lacrimi pana la cele mai acerbe acte de cruzime. Scriitorul n-a ratat nici un aspect al vietii, vorbeste despre orice iti poate trece prin cap.

Confuzia pe care o creeaza datorita numelor personajelor sale te face la un moment dat sa nu mai stai sa te gandesti care ce e pentru altul, pur si simplu daca el zice ca e bunica cuiva sau nepotul lui X, asa e. Nu stai sa desenezi arborele genealogic si sa incerci sa intelegi unde s-a rupt firul legaturilor de sange pentru mintea ta. Desi unii mor, prin nasterea altora ce poarta acelasi nume se pastreaza o continuitate si o forma sferica a romanului incat nu poti sa nu ii dai dreptate Ursulei cand afirma ca la ei timpul nu trece, ci se invarte in loc. Pentru distingerea personajelor peste catva timp cand voi reciti aceasta recenzie, acest arbore imi va fi de folos.

Mi-a placut ca sfarsitul cartii a pus capat oricarei continuitati. Toti mor, satul dispare de pe fata pamantului, Garcia-Marquez nu mai permite imaginarea unui alt fel de deznodamant. Spune clar ce si cum si nu il are pe cititor complice.

Ar mai fi atat de multe de spus despre cartea aceasta, mi-am scris atat de multe notite, cuvinte noi, interpretari proprii (care fie vorba intre noi, mi-au fost confirmate :D), incat ar trebui sa ma lungesc prea mult. Oricum, sunteti multi cei care ati citit-o asa ca va astept la debate.

Recenzia a aparut si aici, o puteti vota sa intre in cele mai bune 100 de carti. :)