De ce nu mă bucur azi că-l văd pe Robbie Williams

Am fost destul de naivă să cred că odată cu moartea mamei mele, grijile mele s-au redus. După ce m-am bucurat că la Milano a fost prima excursie în care îmi puteam lăsa telefonul acasă sau închis, iată-mă-s înaintea unei alte plecări din țară, din nou cu sufletul ghem. Pentru că așa vin nenorocirile și supărările, când ți-e lumea mai dragă, parcă numai pentru a-ți pune bețe în roate.

Azi, la ora 21, ora României, îl voi vedea pe Robbie Williams în carne și oase. Îmi doream asta de foarte mult timp și în fiecare vară speram că poate-poate va include și Bucureștiul pe lista turneului lui. N-a fost să fie, s-a oprit, ca foarte mulți alții, la Budapesta. Nu-i nimic, prietenii mei veghează. Așa se face că Elena m-a sunat pe la începutul anului să mă întrebe dacă nu vreau să merg cu ea la concertul lui, la Budapesta. „Vrei, calule, ovăz?” „Vreau”. N-a trebuit să mă sune a doua oară să verifice răspunsul, că am revenit eu cu confirmarea. Partea neplăcută a fost când am cumpărat biletele. Ne-am trezit prea târziu, așa că singurele 6 bilete care se mai vindeau pe net, erau pe un site care cerea comision de 50 de dolari. Deși mă durea sufletul să dau aiurea 50 de dolari, începusem să-mi doresc destul de tare să-l văd, așa că mi-am călcat pe portofel și-am plătit cu vârf și îndesat. Știți voi, pe principiul ăsta. Deci nu eram prea împăcată cu faptul că distracția asta mă costă o idee cam mult. Am zis că până pe 25 aprilie îmi trece, pofta vine mâncând. Aproape că a venit.

Dar odată cu pofta, au venit grijile de care vorbeam la început. A doua zi după ce l-am adus pe Ricky de la pensiune, miercuri, a început să se simtă rău. Am recunoscut simptomele, că nu era prima oară când îi tremurau picioarele din spate. Prima dată îi dădusem niște medicamente recomandate de veterinar și totul fusese ok, el revenise la normal. I-am dat din nou medicamente, dar deși își revenise puțin de dimineață, spre seara era abătut din nou. La plimbarea de seară, făcuse spume la gură și i se încleștase maxilarul. Un semnal de alarmă, urma să-l programez la vet a doua zi. Numai că noaptea, pe lângă spume la gură, a făcut și-o criză de epilepsie sau ceea ce doctorul a spus că pare a fi o criză de acest gen. Am crezut că-mi moare în brațe, în cele mai crunte chinuri… N-am știut exact ce i se întâmplă, dar sufletul meu era țăndări de frică și de durere. I-am deschis cu greu gura, crezând că-și înghite limba. Când convulsiile au încetat, a rămas pe podea, respirând greu, dar era viu. La 4:30 l-am sunat pe vet să-l întreb ce-i pot face până dimineață. Mi-a spus să-i dau o fiolă de calciu. Ne-am îmbrăcat și eu ș Sotzu’, am luat și cățelul cu noi și ne-am dus la farmacie să cumpărăm calciu. Ne-am liniștit amândoi când l-am văzut mai vioi, iar când el dormea cu o poftă de nedescris, noi ne întorceam de pe o parte pe alta, ascultându-i fiecare respirație. A venit dimineața și-am ajuns la vet. Analizele de sânge eliminau orice cauză legată de organele interne, rămânea numai capul. Pentru cap, ar trebui să-i fac un RMN, care nu-i deloc ieftin (totuși, mai ieftin decât am dat eu pe bilet), dar veterinarul a spus că mai putem aștepta să vedem cum se manifestă. Mi-a prescris fenobarbital (un sfert de pastilă), iar pentru o eventuală criză, o soluție rectală de Diazepam, din care să îi dau 0,6ml. Să am mereu la îndemână fiolele de calciu (pe care i le administrez cu seringa fără ac) și să nu-i mai deschid gura dacă are convulsii.

Citisem pe net când m-am întors de la farmacie și cam aceleași lucruri mi le-a spus și doctorul. Cu singura precizare că, dacă crizele sunt mai multe într-o săptămână, câinele trebuie eutanasiat. :-|  Dacă crizele sunt la distanță de 6 luni una de alta, e foarte bine. Acuma mie nu-mi mai vine să plec de acasă nicăieri. Nici la lucru nu m-am dus ieri, am stat cu el, să-l supraveghez. Iar azi, până vine Sotzu’ de la lucru, Ricky va fi în grija mătușii mele. Mă sfredelește pe dinăuntru gândul că urmează să plecăm în excursii și vacanțe și el poate muri în timp ce noi nu suntem lângă el. Aceleași temeri și gânduri pe care le aveam înainte să moară mama mea, aceeași durere în suflet și aceeași frână pusă bucuriei și entuziasmului.

Nu sunt pregătită să mă simt foarte bine la concert, îmi lipsesc vlaga, cheful și plăcerea de a mai tăia un rând de pe bucket list. Dar, cine știe, poate totuși pofta vine mâncând.