Despre alti oameni cunoscuti la Bucuresti

Chiar dacă a trecut mai bine de o săptămână de când m-am returnat de la București, să nu credeți că e secret ce am făcut eu acolo. Nu. Acuma mă pun să vă povestesc. M-aș fi pus mai devreme, da’ sunt mereu în contratimp cu blogul și câteodată, deși nu-mi convine, îl las pe ultimul loc pentru că așa-i viața și io nu mă pot sustrage de la prioritățile care mă guvernează.

Deci motivul pentru care am fost la București săptămâna trecută îl știți deja, nu mai revin. Nici despre cum am dormit eu dusă în minunata cameră nu vă mai povestesc, că și de aia am amintit ceva. Așa că, rămâne să-mi încep povestea cu seara de luni, când am plecat cu trenul de noapte spre Marele Oraș.

Mie îmi place să merg cu trenul (chiar dacă drumul București – Istanbul de anul trecut era mai-mai să-mi schimbe părerea), așa că nu strâmb din nas și nu fac mofturi când trebuie să iau cușeta pentru a mă deplasa până în capitală. Ba mai mult, îmi place. Și CFR-ul nu mai e chiar ce era, că, cel puțin la cușetă, era o căldură că m-aș fi despuiat de tot. Nu pot spune același lucru și despre drumul de întoarcere, când am cam dârdâit un pic.

Am ajuns în București cu 40 de minute întârziere, dar nu m-a deranjat asta prea tare pentru că oricum nu voiam să o trezesc pe Ruxa cu noaptea în cap. Cred că a fost prima oară când nu mă aștepta nimeni la gară și sentimentul pe care l-am avut la coborârea din tren a fost unul mișto. Nu mă mai încerca senzația că descalec într-un oraș necunoscut, neprietenos și poate și puțin periculos, nu. Cu fiecare coborâre din tren, simt că Bucureștiul mai câștigă o parte din mine. E extraordinar sentimentul pe  care mi-l trezește capitala. Îmi place atât de mult să o văd și să o cutreier în lung și în lat și mă tot minunez de distanțe, de oameni, de clădiri, de tot felul de lucruri. Nu aș vrea să stau acolo (deși când mai văd afișe și anunțuri cu tot felul de concerte sau evenimente, mă cam zgârii pe ochi că-s așa departe de ele), dar mă încântă orice ocazie de a o revedea.

Buuun, gata cu declarațiile de dragoste pentru capitală, că mai am multe să vă povestesc.

Ajung deci în gară, de unde trebuia să o iau la pas  către Ruxa. Nici nu-mi mai încap în piele de mândrie că am știut să ajung la ea fără nici o indicație. :D Am găsit și blocul în care stă, chiar dacă nu eram sigură că e ăla. :P Ruxa m-a așteptat cu o cafea cu lapte bună bună și cu un domn Sony la fel de arogant ca data trecută. Am povestit noi ce-am povestit, după care mi-am luat bagajele și m-am cărat la hotel să mă scap de ele și să mă reîmprospătez.

De la hotel, după ce l-am sunat pe Dorin să-l întreb dacă o cursă de acolo și până în Piața Unirii e normal să fie 20 de lei, am luat-o la pas către stația de expres (tot la indicațiile lui), ca totuși 20 de lei pe taxi mie mi se pare mult. Mi-am cumpărat bilet și până în Unirii am tot numărat stațiile și-am stat cu ochii pe display-ul ăla care arata următoarea oprire, să nu cumva să nu cobor unde trebuie. Mă duceam la Standout să povestesc una alta cu Ionuț și Elena.

Evident că la coborârea din autobuz n-am știut încotro s-o iau și mi-am găsit să cer indicații unui polițist. :D Mi-a plăcut maxim de omul ăla. Se chinuia să-mi explice ca la proști pe unde s-o iau, și mi-a zis omul bine, numa’ că io cu memoria mea… n-am ținut minte tot. Așa că din loc în loc mai întrebam pe câte un trecător dacă mă duc bine pe unde mă duc. După mai multe telefoane și învârtiri în cercuri, am ajuns și la sediul Standout unde am băut un ceai cu Ionut și Elena, l-am cunoscut și pe Bogdan și am fugit spre următoarea întâlnire că și-așa o amânasem cu o oră.

Cu Dragoș voiam să mă întâlnesc încă de când am devenit cititoarea blogului lui. Nu mai știu dacă vreodată am îndrăznit să-i scriu să ne întâlnim, da’ cu o zi înainte să ajung în București mă sunase să-mi spună că vrea să-mi trimită o carte. I-am zis că mai bine mi-o dă personal pentru că vin in capitală. Zis și făcut, la ora 14 și ceva ne întâlneam La Mama în  Piața Alba Iulia pentru a lua prânzul împreună. Mi-a făcut o deosebită plăcere să îl cunosc pe Dragoș, care e mult mai prietenos decât lasă blogul lui să se vadă. Asta nu înseamnă că nu e prietenos și pe blog, doar că în realitate e foarte cool. :) Am vorbit despre tot felul de  lucruri, de la chestii personale până la chestii livrești și bloggeristice.  Și am servit o masă bună bună la La Mama.

Puțin mai târziu ni s-a alăturat și Sonia, pe care m-am bucurat tare s-o revăd. Ne-am cunoscut la Biz Snow Camp și chiar dacă numele ei nu îmi rămăsese întipărit în minte, când am văzut-o m-am luminat pe loc. :P Am spus despre mulți oameni pe care i-am cunoscut prin intermediul blogului că sunt oameni cu care am rezonat din prima. Sonia e unul dintre ei, la fel și Cristina Mocanu, următoarea care ni s-a alăturat.

Despre Cristina nu știam nimic, în afara de câteva schimburi de twitturi. Comunic zilnic cu atât de mulți oameni încât abia mai fac legătura între nume și chip, dovadă stă și faptul că nu am legat figura Soniei de numele ei, așa că i-am cerut fetei scuze că mă prezint cu temele nefăcute, dar cu toate astea m-am bucurat mult mult să o cunosc. Și m-am bucurat și mai mult după ce am stat câteva ore împreună povestind, mergând la shopping și la o prăjitură înfofolită în ciocolată.

Spre ora 17 ne-am îndreptat din nou înspre  Piața Unirii pentru că eu îmi dădusem seama că eram overdressed pentru party și voiam să-mi cumpăr ceva mai casual. Am intrat în H&M, unde am luat rafturile la rând și m-am pus pe probat. Până să ajung la casă, Camelia ne aștepta deja la o altă casă.

Pe Camelia am început s-o citesc de când am văzut că în fiecare lună e în top 10 referreri și, chiar dacă nu comenta la mine, m-am simțit datoare să o cunosc cel puțin din ce scrie. Și de atunci o citesc aproape zilnic. M-am bucurat că a avut timp să ne vedem și chiar dacă n-am stat noi prea mult de povești tot am aflat câte ceva și despre ea. Am stat împreună cu Camelia și Cristina la McCaffe, care la noi nu este, și-am înfulecat o prăjitură pliiiină de calorii, da’ bună, bună, bună.

M-am despărțit și de ele pentru că deja se făcea ora la care trebuia să mă îndrept către hotel. Doar că eu am calculat timpul și distanța pe sistemul timișorean, așa că n-am mai stat după expres, am sărit într-un taxi și l-am stresat pe șofer să bage viteză (pe zapadă, închipuiți-vă), că eu întârzii la petrecere. Și mai aveam de făcut duș, mai trebuia să îmi îndrept părul și să mă și machiez. Și aveam doar o oră la dispoziție. Mă surprind de fiecare dată când termin la timp, pentru că de fiecare dată nu mă astept să-mi iese.

Când a venit Raluxa să mă ia, eram aproape gata. Despre Raluxa n-are rost să vă mai povestesc. La fel ca și Ciupercutza și alte bloggerițe, a trecut de statutul de cunoștință, mi-a devenit prietenă. Și asta de dinainte să mă primească în casa ei. Ne potrivim tare bine în multe aspecte, mai puțin la preferințele pentru bărbați și pentru Vocea României :)), da’ asta nu-i o tragedie, face prietenia și mai frumoasă.

La petrecere, am cunoscut-o pe Daniela de la Oxygen PR, cea datorită căreia eram acolo, după care am început să reperez fețe cunoscute în mulțime. Primele care mi-au sărit în ochi au fost ale cuplului de Angry Birds: Ciupercutza și Dorin. Cum ziceam mai sus, și ei îmi sunt mai mult decât niște simpli amici, mi-e un drag de ei de nu vă pot povesti și nu știu ce să mai fac să-i conving să vină odată și la Timișoara, măcar să am ocazia să mă revanșez pentru tot ce au făcut ei pentru mine. N-am povestit prea mult, că na, la petrecerile de genul tre’ să împarți o vorbă și în stânga și în dreapta și n-ai vreme să aprofundezi nici o discuție.

Am cunoscut-o în sfârșit pe Sana și tare m-am bucurat că de atâta timp tot încercam. E exact așa cum mă așteptam: veselă, nonconformistă, prietenoasă și miiiică, miiiică de înălțime. :P Am revăzut-o pe Andra Zaharia, cu care am stat să ne amintim de când nu ne mai văzusem și am ajuns la concluzia că de vreo 2 ani. Nici nu știm cum au putut trece deja 2 ani, că aveam impresia că nu trecuseră mai mult de câteva luni.

Uf… multă, multă lume am mai văzut și revăzut, însă am și trecut neobservată pe lângă mulți dintre ei. Așa-i când nimeni nu îți face cunoștință cu ceilalți, când nici tu n-ai curaj să te duci să te bagi în seamă și nici alții nu vin la tine. Io’s mai rușinoasă și nu mă prea duc la oameni să mă prezint, așa că dacă n-am pe cineva care să mă introducă… trece ocazia pe lângă mine și asta e…

A doua zi, mi-am luat micul dejun în compania lui Tudor și a soției lui, Diana. Chiar dacă pe Tudor l-am cunoscut la Biz Snow Camp și chiar dacă mai tot timpul mă nimeream pe lângă el la masă sau la conferințe, n-am prea schimbat multe vorbe. În schimb, acuma, la masă, împreună cu Diana, am povestit ca și când ne știam de o grămadă de timp. Un cuplu mișto pe care sper să-l văd cât mai des.

Gaaaataaaa, am scris destul și v-am povestit chiar tot. Cred că n-am lăsat nimic pe dinafară. ;)) Nu știu dacă ați avut răbdare să citiți până aici, da’ daca da, vă mulțumesc. :)