Berlinul, pe scurt, in imagini (VII)

Nu credeam ca data de 27 iunie va apărea vreodată ca notă introductivă într-un post despre altceva, și nu într-un post dedicat ei, dar așa-i timpul… o javră, uneori. Azi, tatăl meu ar fi împlinit 62 de ani. Nu mi-l pot închipui la vârsta asta, nu mi-l pot închipui bătrân, mai cărunt decât era când s-a dus, mai ridat decât era în 2010. Va rămâne încremenit în mintea mea așa cum arăta la 54 de ani, câți avea când a murit. Timpul șterge multe amintiri, multe lacrimi și chiar și trecutul. Îl estompează ca și când n-ar fi fost, noroc cu momentele alea în care un cuvânt, un miros, o imagine sau o voce il aduc înapoi  cu o viteză năucitoare pentru că el rămâne tot acolo. În suflet, în subconștient, în gânduri. Azi e una din acele zile când mă gândesc întruna la el. Și încerc să-mi amintesc.

***

Și pentru a nu uita trecutul și mai mult, acest „ieri” care devine „acum câteva luni”, „anul trecut” sau „acum 2 ani”, recapitulez meticulos, toate momentele pe care le-am imortalizat într-o secundă când am apăsat pe butonul telefonului pentru a face o poză. Și pentru că nu mai știu ordinea cronologică, o să le pun alandala, că oricum nu contează ordinea.

N-am mai scris din martie despre ce-am mai facut prin Berlin, despre cine ne-a mai vizitat și ce-am mai văzut. Am multe de recuperat, deci o fi un articol lung, cu multe poze. Să îcepem:

Alina, fetița Mariei și-a lui Andreas, e o fetiță norocoasă: are în curte tot ce-și dorește. Și Ada profită din plin de jucăriile ei, de fiecare dată când mergem în vizită:


Sau la ziua ei:

La fel se bucură și ea de jucăriile Adei când vine în vizită. Dacă vă întrebați ce fac în ultima poză… se uită pe sub ușa de la baie, în timp ce Andreas era înăuntru. (nu vă alarmați, nu se vedea nimic).

Vă spuneam că în Berlin, dacă nemților le lipsește ceva, își fac singuri. Adică plaje ca la mare sau… ferme de animale în oraș. Sunt o grămadă de Bauernhof-uri prin oraș, unde copiii pot mângâia și hrăni sau doar admira oi, capre, măgari, găini, porci, rațe și alte lighioane de prin ograda țăranilor. Noi am fost doar la una, dar umează să mai vedem și altele.

Am vizitat și Grădina Botanică.

Ieșim destul de des cu bicicleta. La început îl însoțeam pe Sotz la alergat, acum mergem în formație completă pentru că i-am luat și lui bicicletă, cadou de ziua lui :)

Am fost și într-o plimbare pe Spree cu vaporul, că tare îmi doream ca Ada să experimenteze mersul pe apă, dar n-a fost prea impresionată. Poate când mai crește. A petrecut mult timp pe sub masă, împreună cu Lucas.

După care am fost la un restaurant, unde am băut „prima cafea” cu fiică-mea :) Chelnerul ne-a adus cafelele și Adei o ceșcută cu lapte. Mi s-a părut un gest așa simpatic.

A fost și Paștele la un moment dat, pe care l-am petrecut cu niște prieteni români și fetița lor, Sara, iar fetele au primit același cadou:

O plimbare prin cartier, din care a rezultat una dintre pozele mele preferate:

În piața în care lucrez se întâmplă tot felul de chestii: se toarnă filme, se filmează reclame și se fac tot felul de promovări. Cum ar fi cea a ultimul film cu Ștrumfi. Am luat acasă un Ștrumf pentru Ada, dar nici de ăsta n-a fost impresionată.

Am petrecut Constantin și Elena în parc, la grătar, unde am fost două Elene, un Constantin și o săbătorită de 6 ani. Cred că a fost cel mai frumos Constantin și Elena de până acum.

Înainte de Paște, la grădiniță s-a organizat ceva tradițional care implică un foc de Paște. Nu prea am voie să fac poze, dar una-două tot am făcut:

Aproape de noi este o pădurice și-am profitat de ea într-o duminică:

Am fost și la ștrand cu ea și i-a plăcut de numa’. N-am poze, decât asta de mai jos, după ce-am scos-o cu chiu cu vai din apă, dârdâind de frig. Sar nu s-ar fi lăsat scoasă. Abia aștept să mergem la mare.

Ați auzit vreodată de un câine care să-și spargă singur capul? Nu? Auziți acuma. Ricky și l-a spart dând cu el de un zid. Nici măcar n-a dat prea tare, dar a reușit. Săracu’ nu mai vede, nu mai aude și trebuie să ne uităm după el ca după Ada.

De 1 iunie, i-am luat prima ei bicicletă. Deși a fost ieftina, e un pic prea mare pentru ea, așa că i-am cumpărat alta, pe măsura ei, de care nu se mai desparte:


Când mă iubește, mă iubește. Vrea la mine în brațe, astfel încât nu pot face mai nimic. Iar când trebuie totuși să fac ceva, o avem pe Manduca, prietenă la nevoie.

IKEA rămâne locul preferat de joacă, unde smotocește toate jucăriile. Și tati o ajută.

Într-un weekend ne-am propus să mergem la Potsdam, fie să vizităm un palat, fie pe o insulă. Nu ne-a ieșit nicicare din motive de prea mult așteptat după trenuri și autobuze, în schimb ne-am tolanit pe iarbă în parc și ne-am jucat cu niște rațe foarte prietenoase.

După care am găsit un loc de joacă:

Am avut și mulți musafiri luna asta, primii dintre ei au fost Alexandra și Ionuț. A fost primul copil care a stat la noi, așa că Ada a avut un partener de joacă continuu. S-au mai și ciondănit, dar până la urmă am stabilit cu Alexandra că noi nu le creștem copiii, dacă se iau cândva în viitor. :))

Cel mai dulce somn si o noua poză preferată. Nu mi-a mai dormit demult în brațe și am savurat fiecare minut din el. Și din pizza pe care o mâncam în același timp.

Și cam atât, că-i destul.