Emeli Sande – primul meu concert in Berlin

Deși suntem de un an și 4 luni aici, iar Berlinul nu-i chiar ocolit de artisti din toate colțurile lumii, eu n-am apucat încă să mă duc la nici un concert. Sotzu’ s-a delectat cu Travis și cu Thievery Corporation în timp ce eu am ales spectacole de balet sau de acrobație. Anul ăsta însă am cumpărat deja bilete pentru 3 concerte și poate nu mă opresc aici. Primul de care m-am bucurat a fost concertul lui Emeli Sande de aseara.

Problema cu mersul la concerte e că nu găsesc întotdeauna cu cine să merg și atunci renunț, că nu-i prea fain singur în mulțime. Nu ai cu cine împărtăși bucuria și entuziasmul. Dar sunt acoperită că la Elton John merg cu Sotzu’, iar la Pink vine o prietena din România să-mi țină de urât. Iar la Emeli am fost cu o prietenă de aici, aceeași cu care a fost și Sotzu’ la Thievery Corporation. De încredere, Denisa :)

Chestia cu concertele în Berlin e că fie sunt anunțate de la începutul anului prin afișe în tot orașul, reviste de specialitate sau pe la casele de bilete, fie apar spontan și te trezești că nu mai găsești bilete după două-trei ore de când s-au pus în vânzare. Așa că dacă nu te miști rapid, riști să rămâi cu buza umflată sau să plătești dublu pe alte site-uri decât eventim sau la casele de bilete. Am văzut afișul cu Emeli Sande când veneam de la lucru și m-am bucurat că îmi place tare de ea. Am început să dau telefoane și când Denisa a zis „da”, m-am și dus să cumpar bilete. Las posterul aici, ca tare mi-a plăcut.

A venit și data mult așteptată și pentru prima oară nu m-am mai înființat la poarta sălii cu două-trei ore înainte, doar cu una și tot am prins loc relativ în față. Adică suficient de bun să o văd pe Emeli nu doar să o ascult.
În deschidere a cântat Ray Black, de care n-am fost impresionată. Bine, mi-a plăcut mult vocea, dar mesajul melodiilor ei… să zicem că nu e pentru vârsta mea și să mai zicem că-i varianta feminina a hip-hop-ului/R&B-ului masculin american, if you know what I mean.

Când Emeli și trupa ei au intrat pe scenă, a fost exact ca la One Republic: o perdea îi ascundea și li se vedeau doar umbrele care cântau. Eram toți nerăbdători să o vedem, deși o puteam identifica după freză.

Din păcate eu nu i-am ascultat cel mai recent album, Long Live the Angels, așa că multe melodii mi-au fost necunoscute. M-am simțit nepregătită pentru că de foarte puține ori îmi place o melodie de cum o aud. Am neveoie de timp s-o procesez, să mă obișnuiesc cu ea. Totuși, mi-au atras atenția „Hurts”, „Give me Something” și „Highs & Lows”. Mă așteptam să cânte piesa care a consacrat-o, „My Kind Of Love”, la bis, dar ne-a surprins când a prezentat-o pe la mijlocul concertului și când ne-a spus că e dedicată familiei, surorii ei, tatălui său, oamenii care mereu vor fi acolo când va avea nevoie. Apoi, de pe primul album – Our Version of Events, cel pe care îl știam, a cântat „Clown”, „Next to Me”, „Heaven”, sus numita „My Kind of Love” și la bis „Read all about it”. Deși mi-a plăcut concertul, fiorii au venit doar la bis, poate și pentru că îmi place mult de tot piesa și am putut-o cânta alături de ea.

Despre Emeli nu știam că-i mai tânără ca mine, am descoperit acuma citind pe Wiki. Arată un pic mai bătrână, mă gândeam că are pe la 45, dar eu habar n-am să apreciez vârstele. E foarte drăguță și amabilă și caldă și modestă și ne-a vorbit așa frumos despre bucuria de a fi alături de noi în acea seară, despre cum nu a crezut destul în ea când alții au încurajat-o să compună și pentru ea nu doar pentru alți artiști, despre familia ei și despre libertate. N-a făcut glume, dar a știut să facă publicul să se simtă bine cu vocea ei caldă, cu zâmbetul sincer și cu evidenta bucurie ce i se citea pe față când cânta. Despre voce, e de prisos să vă spun că e excepțională, #pieledegăină. Spre deosebire de ceilalți artiști la ale căror concerte am fost, n-a cântat nici un cover, doar piesele ei.

Pozele mele sunt cam de proastă calitate, că iPhone-ul nu bătea așa departe, deși am stat destul de în față.

Vă las și o bucată din My Kind Of Love, că-i faină tare.