Cum se înțelege Ada cu Ricky (sau Ricky cu Ada)

Copleșită de hormoni, dar și de teama cauzată de crizele epileptice ale lui Ricky, când eram gravidă scriam asta.

Unul dintre lucrurile pe care le doresc pentru Ada e să îi pot transmite cumva, prin cordonul ombilical, prin sentimentele mele, prin orice se poate să-i transmit, toată dragostea asta pe care o simt pentru Ricky. Nu știu dacă vor mai apuca să se cunoască și să se împrietenească – Doamne, cât îmi doresc asta – dar aș vrea să pot să-i transmit felul ăsta de-a simți și de a iubi animalele.

Se pare că dorința mi s-a îndeplinit, pentru că Ada e foarte interesată de câine și ne distrăm în fiecare zi când îi vedem interacționând. Dar până să ajungem cu povestea în zilele noastre, inspirată de un articol scris de o cititoare a Ioanei, să vă povestesc cum am procedat noi cu Ricky și cu bebelușul.

Autoarea articolului scrie că s-a pregătit temeinic înainte de venirea pe lume a bebelușului și că a pregătit și câinele pentru întâmpinarea noului membru. Într-o anumită măsură, mi s-a părut puțin exagerat să citești cărți și să te documentezi atât de serios pentru acest moment. Dar dup-aia mi-am adus aminte de cei care resping animalul imediat cum vine bebelușul și am admirat-o pentru efort. Exact asta-i și întrebarea pe care i-au pus-o familia și prietenii înainte să nască: „Și cu câinele ce faci?” Doamne…

Eu am citit fix un articol pe tema asta, și ăla întâmplător nu intenționat, și-am reținut o singură idee pe care am aplicat-o. Când unul dintre părinți drăgălește copilul, celălalt drăgălește câinele. Sau îl mângâie sau îi vorbește, ca să nu-l facă să se simtă respins.

După ce-am născut, o lună Ricky n-a avut voie în pat sau lângă Ada. Era totuși proaspăt ieșită într-o lume plină de bacterii, viruși și amenințări, fără imunitate, iar Ricky e bătrân, cu microbi, cu paradontoză, bolnav, etc. L-am vaccinat și l-am îngrijit medical cât de bine s-a putut, dar microbi și bacterii e clar că avea. Norocul a fost și că era vară și oricum nu dormea în pat, dar tot suferea că e dat la o parte când voia să îl luăm pe canapea. A fost puțin trist și am încercat să îi mai alin suferința drăgălindu-l dimineața când Ada dormea. Poate n-a fost suficient, dar treptat a avut voie să se apropie de ea, să o miroase și să stea lângă ea. N-a fost niciodată înnebunit după ea, dar a acceptat-o și s-a așezat lângă ea sau pe ea din când în când. Acum, de când Ada e mobilă și se deplasează prin casă, mai fuge din calea ei.

Pe de altă parte, atitudinea Adei față de el e exact ce mi-am dorit pentru ea. Bineînțeles că nu se pune încă problema de iubire, însă îl acceptă, e interesată de el, îl atinge, râde la el, îl urmărește cu privirea, se bucură când el intră în cameră. Când pune mâna pe el, e ca orice bebeluș fără simțuri bine dezvoltate, așa că, de multe ori îl prinde de blană și trage. L-a prins o dată de coamă că s-a uitat ăsta disperat la mine de zici că-l luau hingherii. M-am activat și i-am desprins mânuța din chica lui, după care l-am mângâiat și l-am luat în brațe să nu cumva să înțeleagă câinele că râd de el sau o las să-l chinuie. Îl mai prinde de coadă sau de labe, dar Ricky se ridică și pleacă. Ah, și ce-i foarte amuzant e că Ada râde în hohote când iau câinele în brațe și-l pup zgomotos pe cap, de mai multe ori. Cade în extaz, de-a dreptul. Ceea ce nu se poate spune și despre Ricky, care se satură de atâta pupat după primele 4-5 ture. Fiind bătrân, nu mai e zglobiu cum era în tinerețe, are nevoie mai mult de liniște decât de distracție. Așa că, de multe ori când Ada doarme după amiază, el doarme cu ea. Uneori lângă ea, alteori pe perina Sotzului, în timp ce ea doarme pe partea mea.

Mor de dragul lor și-mi place să-i văd cum interacționează, să văd cum Ada crește împreună cu el și învață să nu-i fie frică de câini. Dovada fiind o întâlnire, în parc, cu un câine mare și negru, foarte prietenos și iubitor care având capul la nivelul ei, a mirosit-o și era cât pe ce s-o spele pe față cu salivă dacă nu l-ar fi tras stăpâna de lesă. Reacția ei? Mirare și zâmbete. N-a plâns, n-a scâncit, nu s-a strâmbat. Dimpotrivă. Iar eu sunt leșinată de bucurie pentru că exact așa mi-am dorit să fie. Și o să am grijă să o împrietenesc și cu alte animale, să le iubească și să le respecte, să le protejeze și să se joace cu ele.

Mi-e groază de despărțirea de Ricky și mă gândesc cum să-i explic că mie nu-mi mai trebuie alt câine, cu toată dragostea mea pentru animale. Și nu pentru că n-aș putea iubi un alt câine după Ricky, ci pentru că de-a lungul ultimilor ani, mi-am dat seama cât de chinuitor poate fi să ai unul. Cum te leagă de casă, dar mai ales, cât te face să suferi când e bolnav. Am avut coșmaruri când Ricky avea crize de epilepsie, nu dormeam nopțile de grija lui, îi vegheam somnul în timp ce el dormea dus și eu mă perpeleam de gânduri negre. Nu mai vreau, am și-așa destule gânduri.

sursa foto: fetiță și câine < Shutterstock