Ricky pe locul doi

Acum o lună, Ricky era ocupantul incontestabil al primului loc in inima mea. Nu vorbim despre competiția cu oamenii, pur și simplu era singura iubire necondiționată de care eram în stare. Pe Ada o iubeam ca idee, nu ca om, pentru că până nu i-am văzut ochișorii și până n-am ținut-o în brațe, îmi era greu s-o consider om. Instinctul matern nu se dezvoltase încă și nu știam că sunt capabilă să iubesc și mai mult decât îl iubeam pe Ricky.

Și Ada a venit acasă, în carne și oase, din 30 iulie ocupanta incontestabilă al primului loc în inima mea. Și Ricky, în ciuda mea, a căzut pe locul doi. Și mi se rupe inima când îl văd că pleacă resemnat din cameră și se cuibărește pe gresie lângă ușă. Și nici măcar nu doarme, doar stă acolo singur. Nu-și dorește să îi ia ei locul, nici măcar nu e curios de ea, nu vrea să stea cu ea, pe ea, sub ea, lângă ea. Vrea doar să stea cu noi în pat și pe canapea, acolo unde stătea până acum o lună. Vrea doar să nu fie exclus. Să facă parte din familie și să îi dăm afecțiunea pe care i-am dat-o și până acuma. Doar că e puțin mai dificil. Când Ada plânge, nu pot avea grijă de el, nu o pot lăsa pe ea să-l cocoloșesc pe el. Când o hrănesc, nu îl pot urca și pe el pe canapea. Nu vreau să o feresc de el, dar deocamdată e prea micuță să intre în contact cu microbii lui. Desigur, ei sunt în toată casa pentru că are voie peste tot (doar patul e off limits deocamdată). Să mai crească puțin, să mai capete ceva imunitate și dacă Ricky mai trăiește îl investesc în funcția de dădacă.

Până atunci mi se rupe sufletul să-l dau la o parte, să îl gonesc și să-l văd cum pleacă din cameră cu capul plecat și probabil cu sufletul trist. Totuși, când Ada doarme, îl iau pe el în brațe și îl drăgălesc așa cum făceam înainte. Îl mângâi cât are el chef, îi vorbesc ca și pâna să apară ea. Dar tot vinovată mă simt pentru capul lui plecat și tristețea lui.

Ca să compensez, azi am ieșit la o plimbare cu amândoi :)