La sud de graniță, la vest de soare

 
Întotdeauna m-a intrigat titlul ăsta al lui Murakami. Nu știam nimic despre subiect și eram foarte, dar foarte curioasă ce poveste poate purta un asemenea titlu. După prima mea întâlnire cu autorul japonez, mi-a fost foarte clar că poate fi începutul unei frumoase pasiuni pentru stilul și personajele sale. Deși La sud de graniță, la vest de soare a avut un mare minus, care i-a furat cea de-a cincea stea, este una dintre cele mai intense lecturi de anul ăsta și, cu siguranță, Murakami are potențialul de a se număra printre autorii mei preferați.

Marele minus de care ziceam mai sus e că subiectul și personajele acestei cărți, chiar și titlul, parțial, sunt foarte asemănătoare cu cele din Pădurea norvegiană. Cu toate că Murakami își compune personajele astfel încât să fie foarte complexe și greu de înțeles, n-am putut să nu-l regăsesc pe Toru Watanabe în Hajime și un pic din Naoko în Shimamoto. Eroinele ambelor romane sunt insuportabile din punctul meu de vedere. Dacă pe Shimamoto am plăcut-o la început, când a reapărut în roman, îmi venea să o zgâlțâi un pic, să coboare din sfera ei în jurul căreia avea impresia că se învârte tot Universul și toți trebuie să accepte asta. În frunte cu Hajime. Apoi, „Norwegian Wood” e titlul unei melodii a celor de la The Beatles, „South of the Border” e una a lui Nat King Cole, melodii obsedante, laitmotive în fiecare carte.

Explicația completă pentru titlul acestei cărți e destul de încărcată din punct de vedere filosofic, cel puțin a doua parte. Shimamoto si Hajime se cunosc când ambii au 12 ani și petrec mult timp împreună, fiind în aceeași clasă și stând foarte aproape unul de altul. Activitatea lor preferată e să asculte discurile tatălui lui Shimamoto, printre care și albumul lui Nat King Cole. Neînțelegând cuvintele din „South of the Border”, își închipuiau cu totul altceva decât ce cânta americanul. În timp ce pentru copii era un mister, la sud de graniță era Mexicul. Cât despre cea de-a doua parte, la vest de soare, explicația o dă Shimamoto, când se reîntoarce în viața lui Hajime.

Try to imagine this, you’re a farmer, living all alone on the Siberian tundra. Day after day you plow your fields. As far as the eye can see, nothing. To the north, the horizon, to the east, the horizon, to the south, to the west, more of the same. Every morning, when the sun rises in the east, you go out to work in your fields. When it’s directly overhead, you take a break for lunch. When it sinks in the west, you go home to sleep. In the winter they stay home and do indoor work. When spring comes, they head out to the fields again. Anyway, that cycle continues, year after year, and then one day, something inside you dies. […] Day after day you watch the sun rise in the east, pass across the sky, then sink in the west, and something breaks inside you and dies. You toss your plow aside and, your head completely empty of thought, begin walking toward the west. Heading toward a land that lies west of the sun. Like someone possessed, you walk on, day after day, not eating or drinking, until you collapse on the ground and die. That’s hysteria siberiana.

O altă asemănare între cele două cărți ale lui Murakami sunt unele întâmplări la limita dintre vis și realitate încât nici personajele, nici cititorii nu-s siguri dacă s-a întâmplat cu adevărat sau totul a fost în capul personajelor. De exemplu, după ce Hajime petrece o noapte cu Shimamoto, când se trezește dimineața și o caută, nu mai găsește absolut nici o dovadă a trecerii ei pe acolo. Totul e atât de intens și de grafic încât pare foarte aievea, dar Murakami stinge focul lăsându-te cu o simplă întrebare: „A fost sau n-a fost?”.

Pe Hajime, așa defect cum se dovedește a fi în cele din urmă, l-am îndrăgit chiar și când inima i-a ucis orice urmă de rațiune și sentimentele i-au făcut creierii varză. Într-un asemenea hal că și-ar fi putut pierde atât familia și viața construită cu soția lui, cât și viața în sine.

De Shimamoto mi-a fost drag la început, chiar îmi doream să se reîntâlnească cu ea, să continue povestea de iubire începută inocent în copilărie, dar când în sfârșit a apărut, cu aere de femeie misterioasă, fără nici o explicație, fără nici un detaliu despre ea, dar cu niște cerințe ridicole și foarte egoiste, i-am dorit dispariția din carte. Totuși, o parte din povestea ei m-a copleșit de durere și nu vreau să divulg ce, dar e singurul moment în care am vrut s-o strâng în brațe poate mai mult decât ar fi vrut Hajime vreodată.

La sud de graniță, la vest de soare, cu siguranță nu-i o carte pe care să o uiți cum ai închis-o. N-ai cum. Sunt prea multe tragedii și furtuni interioare pe care le trăiești împreună cu personajele și pe care n-ai cum să nu le simți citind cuvintele lui Murakami. Din când în când, o poveste de dragoste de-asta tragică e tot ce-mi trebuie. Bine, mă și enervează și nu-i la fel de siropoasă ca cele ale lui Jane Austen sau ale surorilor Bronte, dar tot o trăiesc la cote maxime.