Pădurea norvegiană

norwegian_woodharuki-murakamiAutor: Haruki Murakami
Titlu original: Noruwei no Mori
Naționalitate: japoneză
Gen: ficțiune, bildungsroman
Anul apariției: 1987
Nr. pagini: 296 (Vintage Books)
Traducere: Angela Hondru (Polirom) – Citită în engleză
Citate: Pădurea norvegiană
Ecranizare: Noruwei no Mori (2010)
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5

 

Pădurea norvegiană era una dintre cele mai prezente cărți pe blogurile românești acum câțiva ani. Am văzut titlul ei pe atât de multe, încât m-am scârbit și nici măcar n-am vrut să mă ating de ea. A trecut timpul, isteria s-a domolit, iar eu mi-am adus aminte când am dat întâmplător peste ea, pare-mi-se că pe Goodreads. A fost ca și când un amic din copilărie m-ar fi bătut pe umăr, iar eu i-am acceptat invitația la o cafea fără să clipesc. Ajunsesem la o oarecare saturație cu scriitorii de limbă engleză, fie ei americani, australieni, englezi sau irlandezi, și-am vrut altceva. S-a nimerit să fie Murakami.

Mi-a plăcut tare mult Pădurea norvegiană și m-a bântuit câteva săptămâni după ce-am terminat-o. Mă gândeam într-una la Watanabe și la Midori, mi se lipiseră de suflet. Am citit cartea în engleză și cred cu tărie că dacă aș fi citit-o în română, impactul n-ar fi fost același. Spun asta pentru că sunt unul din acei cititori sensibili la limbajul vulgar sau explicit și poate ușor pudici (deși în realitate n-am nici o problemă cu asta). Cartea e presărată pe ici pe colo cu episoade erotice, sex oral sau manual, descris suficient de generos cât să îmi creeze o stare inconfortabilă dacă aș fi citit cartea în română. Așa, citind-o în engleză, am trecut ușor peste pasajele alea, neasimilându-le cum aș fi făcut-o dacă le citeam în română. Am o colegă căreia îi place să citească doar în română, deși lucrează zilnic cu americanii și e fluentă în engleză, pentru că așa ajung emoțiile la ea, așa simte cartea mai bine. Exact așa m-am bucurat și eu că n-am perceput acele pasaje cum le-aș fi perceput în română. Dar destul despre asta.

Despre subiect, pe scurt: Toru Watanabe, Naoko și Kizuki sunt prieteni din liceu. Kizuki și Naoko sunt prieteni din copilărie, iar mai târziu deveniseră și iubiți. Când Kizuki se sinucide, Watanabe încearcă să se apropie de Naoko, foarte afectată și dezechilibrată de moartea iubitului ei. Momentul în care amândoi trebuie să meargă la facultate e și momentul în care drumurile lor se despart. Watanabe se îndrăgostește de ea, dar moartea lui Kizuki e mult prea prezentă între ei pentru a putea fi împreună. De asemenea, e atât de puternică, încât Naoko nu îi poate face față prea ușor și după ceva timp, ajunge într-o casă pentru bolnavii mintali, care nu e spital și unde nu e închisă cu forța. E o casă unde bolnavii se gospodăresc singuri, unde nu au contact cu cei de afară decât când sunt destul de stabili emoțional și de unde pot pleca și unde se pot întoarce în voie. La facultate, Watanabe se împrietenește cât de cât cu colegul lui de cameră, pe care îl poreclește Storm Trooper datorită obsesiei sale pentru curățenie și disciplină, iar mai târziu cu Nagasawa, un tânar extrem de inteligent, dar și foarte libertin. Alături de el cunoaște viața de noapte, bea și se culcă tot cu altă femeie de fiecare dată când ies în oraș, însă își dă seama că nu asta e ce-și dorește. Își petrece timpul ascultând muzică, citind și scriindu-i scrisori lui Naoko. Într-una din zile o întâlnește pe Midori, una dintre colegele lui la ceva curs de la facultate. Foarte dezinvoltă, spontană, îndrăzneață și prietenoasă, Midori nu-i seamănă deloc lui Naoko. Cei doi petrec destul de mult timp împreună, iar Watanabe e sincer cu ea, îi spune ca are o prietenă și că nu poate fi vorba de nimic mai mult între ei. Midori îi revigorează existența cu activități ușor neobișnuite, îl implică în viața ei atât de mult, încât îi permite să aibă grijă de tatăl ei, imobilizat la pat. Când lui Watanabe i se permite să o viziteze pe Naoko, pe lângă faptul că pleacă imediat, lucrurile încep să o ia puțin razna. În el și în afara lui. Mixul de sentimente și gânduri îl chinuie și-l fac să sufere, dar Naoko rămâne cea mai importantă pentru el. Totuși, Reiko, colega ei de cameră și cea care are grijă de ea, îi explică lui Watanabe cum stau lucrurile de fapt, iar când scrisorile de la Naoko întârzie să apară, Midori e încă prezentă, vie, sănătoasă, plină de viață lângă el. Devine confuz, dar până la urmă îi recunoaște lui Midori că și el o iubește. Totuși nu i se poate dedica total, pentru că simte că are o responsabilitate față de Naoko. arată spoiler

Toru Watanabe a fost pentru mine genul de personaj masculin de care te-ai putea îndrăgosti. Felul în care Murakami îi expune trăirile interioare, singurătatea cu care se luptă și toate contradicțiile care nu-i dau pace, îl fac „iubibil”. Acel gen de bărbat pe care ți-ai dori să-l salvezi, dar în același timp, acel tip de bărbat care se poate salva și singur. E destul de puternic pentru a-și reveni, după ce permite durerii să-l devoreze, pentru că doar după ce este consumat de durere, poate redeveni funcțional, poate iubi din nou. Mi-a plăcut de Midori, poate pentru că n-am suportat-o pe Naoko. Midori e tot ce nu este Naoko și de două ori mai mult. În același timp, am înțeles și durerea care-i acaparase acesteia mintea și sufletul, durerea cu care n-a știut să trăiască, pe care n-a fost capabilă s-o depășească.

În legătură cu titlul, eu am avut o surpriză. Norwegian Wood e o melodie de la Beatles, nicidecum locul în care bănuiam eu că se întâmplă acțiunea. Nu știam nimic despre carte înainte să mă apuc de ea, dovadă că n-am citit niciuna dintre recenziile peste care dădusem. Norwegian Wood este cea care îi declanșează amintirile lui Toru Watanabe, la 37 de ani, când aterizează la Hamburg și aude melodia în boxele avionului. Norwegian Wood este melodia preferată a lui Naoko.

La câteva luni după ce-am citit Pădurea norvegiană, încă nu știu ce m-a impresionat atât de mult la ea. Sensibilitatea lui Watanabe, drama, iubirea, pierderea, moartea, nebunia, singurătatea, viața, optimismul lui? Nu. Toate la un loc.