Cum mi-aş semna moartea socială

Pe zi ce trece, Timișoara pare că se mărește. Satele de la periferia ei aproape că nu se mai delimitează de „granițele” orașului. Moșnița, Dumbrăvița, Utvin sunt câteva sate care s-au prelungit atât de mult cu zone rezidențiale noi că nici nu mai știi când ieși din oraș și intri în sat. Cel puțin cu Dumbravița așa e, nu mai există nici o delimitare, casele au invadat tot spațiul care o separa de Timișoara, iar plăcuța cu numele orașului e aproape inutilă. E redundant să menționez și faptul că e vorba de case cu etaj, care mai de care mai mari, frumoase, nu zic nu.

O grămadă dintre prietenii noștri care s-au căsătorit și care își pun bazele unei familii fie stau la casă, fie își fac una pe undeva prin apropierea orașului, că nu prea încape vorbă să-ți permiți ceva de genul in inima lui. Au case frumoase, spațioase, cu curți minunate, viața pare de vis. Știu că e, că doar și eu am o căsuță modestă la sat și mă bucur de fiecare dată când merg acolo.

DAR.

Pentru mine, a mă muta la sat, din Timișoara, într-un cartier nou care n-are nici nume la străzi sau numere, ar însemna moarte socială. Acolo m-ar uita Dumnezeu, în casa mea mare și-n curtea mea cu pomi și flori. Și-așa sunt sălbatică de la o vreme încoace și mi-e lene să mă deplasez de acasă până în centru, darămite dacă aș sta la casă. Cred că aș uita să mă mai orientez în oraș la cât de rar aș veni. Și asta mai ales acuma că mă așteaptă doi ani de stat acasă. Să nu mai zic că, fiind puțin ipohondră, mă înnebunește gândul că aș putea muri până mă găsește ambulanța. Aș mai adăuga și faptul că de multe ori, când sunt singură, mă apucă te miri ce spaime; într-o căsoaie cu etaj și pod… gândurile și ideile s-ar înmulți semnificativ.

De fiecare dată când ne vizităm prietenii care s-au mutat la sat, îi invidiez puțin pentru livingul spațios, pentru camerele suficient de mari, dar mai ales pentru terase, balcoane și curți verzi. Dar îmi trece repede când mă gândesc la piticii mei de mai sus. Dacă nu m-ar vizita prietenii, eu acolo, în satul meu m-aș ofili. Și-apoi, ce farmec ar mai avea casa pe care o am deja, dacă m-aș duce acolo plecând dintr-o altă casă. Aș fi sătulă de atâtea case.

Nu plănuim să rămânem în România. Faptul că Ada ne-a stricat planurile nu înseamnă că am uitat de ele sau că s-au anulat. Înseamnă doar că amânăm puțin plecarea. Și nu văd rostul de a ne muta de unde stăm acum, mai ales că stăm destul de bine.