Istoria iubirii

istoria-iubiriinicole-kraussAutor: Nicole Krauss
Titlu original: The History of Love
Naționalitate: americancă
Gen: roman
Anul apariției: 2005
Nr. pagini: 260 (W. W. Norton & Company)
Traducere: Antoaneta Ralian (Humanitas) – Citită în original
Citate: The History of Love
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 3/5

 

Nu-mi plac titlurile de genul  „Istoria iubirii” sau „Cea mai frumoasă carte din lume”, date romanelor.  Nu mi le plac pentru că întotdeauna în ele e vorba despre o altă carte, un pretext al scriitorului ca să te facă să te convingi dacă acea carte chiar este despre istoria iubirii sau cea mai frumoasă carte din lume. Ceva de genul: hai sa pun titlul ăsta și dacă lumea nu consideră că-i cea mai bună carte din lume, măcar am scuza că nu despre cartea mea e vorba, ci despre cea din cartea mea. Mă rog, e evident că titlurile sunt cârligele care te pot face să cumperi cartea doar pentru că ele ți-au stârnit interesul, dar genul ăsta de titluri mie, personal, nu-mi plac.

Istoria iubirii exact asta este: o altă carte, nu aia pe care o ții în mână. Si dacă tot am început cu critica, să continui, că mai sunt câteva chestii care nu mi-au plăcut la cartea asta. În general îmi plac cărțile cu mai multe fire narative, dar Nicole Krauss a cam făcut o varză din ele. A început atâtea deodată, se întâmplă lucruri, multe lucruri, în toate poveștile, nu se termină una, măcar într-un moment important, că și începe următoarea. Mi-a fost puțin greu să urmăresc un fir cât de cât liniar. Și peste toate astea e genul de carte pe care o înțelegi abia la sfârșit, când ai toate piesele din puzzle. Repet, îmi plac cărțile de genul, dar undeva pe drum, pe mine Nicole Krauss m-a pierdut.

Pentru cei ce nu știu, Krauss e fosta soție a lui Jonathan Safran-Foer.  Menționez detaliul ăsta pentru că acest roman al ei e învăluit într-un semi-scandal și, deși nu m-am documentat foarte riguros (pentru că nu m-a interesat cartea atât de mult) despre zvonurile iscate, tind să înclin că ceva ceva tot o fi adevărat. Pentru că subiectele și stilul cărții lui, Extrem de tare și incredibil de aproape, seamană atât de mult cu cel al Istoriei iubirii , s-a zvonit că și cartea lui Safran-Foer ar fi fost scrisă tot de Krauss. N-am link care să susțină afirmația asta, e doar o idee auzită în discuții, dar articolul ăsta face o analiză completă. Și deși autorul lui e de părere că Istoria e mai bună decât Extremul… gusturile mele îl contrazic. Am rezonat mult mai mult cu Oskar decât cu Alma.

Mbuuun, dar să vă spun un pic și despre subiect, așa cum îmi mai aduc aminte, că am citit-o de ceva vreme și n-a fost atât de memorabilă încât să țin minte multe lucruri.

Leo Gursky e unul dintre personajele centrale. Un moșulică uitat de lume care trăiește în New York, fără nici o cunoștință. A iubit toată viața aceeași femeie pe care a cunoscut-o și de care s-a îndrăgostit în copilărie, dar de care l-a despărțit războiul. Totuși, înainte ca războiul să intervină, Alma a ramas însărcinată și fiul ei și-al lui Leo se numește Isaac. Timp de 10 ani cât au fost alături, Leo i-a scris Almei 3 cărți, în care ea era personajul principal. Istoria iubirii e ultima dintre ele și aflăm mai târziu că asta se și vrea a fi, o istorie despre cum a apărut și cum s-a dezvoltat iubirea pe pământ.

Războiul și neînțelegerile iscate, îi pun față în fața, în America, după ce Alma a fost trimisă acolo de tatăl ei, iar Leo a urmat-o după vreo 3 ani și ceva, după ce s-a ascuns prin păduri. Ea, crezând că a murit, s-a măritat cu un american, iar când Leo apare la ușa ei, îi spune doar că Isaac e al lui, dar că nu divorțează. Leo o păstrează în suflet și toată viață îi râmâne fidel. Spre deosebire de Florentino Ariza, care e doar obsedat de Fermina Daza și își îneacă amarul în trupurile a 622 de femei (aaah, cât de mult mi-au displăcut personajele din Dragoste în vremea holerei, că nu ratez nici o ocazie să le vorbesc de rău). Din lașitate sau din dorința de a-și proteja copilul, Leo nu intră niciodată în contact cu Isaac, dar îl urmărește de la distanța.

Cum planurile se schimba întruna, după ce-l vedem pe Leo mai întâi ramolit, așteptând să moară, apoi tânăr prin pădurile Europei, temându-se să nu moară în război, îl reîntâlnim alături de prietenul lui Bruno, singurul suflet cu care mai schimbă o vorbă și care se interesează dacă trăiește sau nu.

Alt fir narativ e cel al tinerei Alma, o adolescentă de 15 ani care și-a pierdut tatăl.  Pe Alma o cheamă așa pentru că părinții ei au numit-o după personajul principal din cartea lor preferată. Când mama ei primește manuscrisul Istoriei iubirii pentru a-l traduce în engleză, Alma citește și ea cartea, dar mai mult, își pune-n minte s-o cupleze pe maică-sa cu cel care i-a solicitat traducerea. Scrisorile lui însă se opresc înainte ca mama ei să termine de tradus cartea, dar deja Alma e captivata de personajele din ea. Pe lângă Alma Mereminski, Alma Singer își dorește să-l găsească și pe Jacob Marcus, cel care trimisese cartea pentru a fi tradusă.

arată spoiler

Nu mai amintesc și de firul poveștii lui Zvi Litvinoff, că deja am amețit numai gandindu-mă la dramele fiecărui personaj.

Nu-i o carte apăsătoare, nici greu de citit, dar pe mine m-a obosit puțin. Lucrurile se leagă până la final și îți lasă o urmă de tristește. N-a reușit să ajungă pe raftul cărților preferate, deși am văzut-o pe al multora.