Everything that rises must converge

Flannery+OConnoreverything-that-rises-must-convergeAutor: Flannery O’Connor
Titlu original: Everything that rises must converge
Naționalitate: americancă
Gen: povestiri
Anul apariției: 1965
Nr. pagini: 269
Traducere: – Citită în original
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5

 

După ce-am căutat fără succes să văd dacă acest volum de povestiri al lui Flannery O’Connor a fost tradus în română, m-am potolit când am găsit pe site-ul Polirom rândul ăsta, și mi-am dat seama că e vorba de el:

Ultimul volum de nuvele, Cei ce se avinta spre tarii se vor intilni, a fost publicat in 1965.

Evident  n-am găsit nici o altă referință la carte pe Google.ro, iar cu excepți asta, nici la Flannery O’Connor, de parcă nu s-ar ști că scriitoarea e un exponent valoros al literaturii sudiste americane. Bine, fac doar pe deșteapta, că nici eu n-am știut, până să mă documentez un pic. Am pus cartea asta pe listă pentru că am citit despre ea ca fiind printre preferatele cuiva celebru. Nu-mi mai aduc aminte cine, nu-mi mai aduc aminte unde am citit. Pur și simplu vorbea despre povestirile scriitoarei într-un fel care mi-a stârnit curiozitatea. Așa că m-am apucat de ea în ultimele zile ale vacanței din Portugalia. Proastă decizie.

Everything that rises must converge nu este genul de carte pe care s-o citești în vacanță, când tot ce-ți dorești e să-ți golești mintea, să te relaxezi, să te bucuri de frumusețea vieții. E genul care te consumă emoțional, care îți stârnește revolta, care te intrigă și care te face să-ți vină să dai cu ea de pereți. Mai precis cu personajele ei. Am mai citit eu cărți în care mi-au displăcut personajele complet, în care le-aș fi legat fedeleș și le-aș fi pleznit peste față până și-ar fi venit în fire. Zic numai de Dragoste în vremea holerei, de Dezonoare și de Iarna vrajbei noastre (la care nici măcar nu mă voi chinui să-i fac recenzie, atâta mi-a displăcut. Dar acolo mai mult decât personajele, mi-a displăcut subiectul). Personajele povestirilor sunt îngrozitoare, inumane, nedrepte, insuportabile, scursurile societății. Dar felul în care femeia asta le-a creionat și în care le-a prezentat… măi, te trece prin toate stările și dă cu tine de pământ. Transmite atât de multe prin stil și prin exprimare, că și de vrei să te oprești, și de vrei să dai cu cartea de pereți, tot citești mai departe sperând că unii o să crape și dreptatea va câștiga. Mi-a plăcut stilul scriitoarei atât de mult, încât am notat cartea cu 4 steluțe pe Goodreads, în ciuda sentimentelor vis-a-vis de personaje și situații. Și pentru că scurta părere pe care am emis-o acolo, rezumă perfect ce-am de spus despre carte, o traduc să fie și aici:

O lectură foarte împovărătoare. Toate personajele se urăsc între ele, părinții își urăsc copiii, adulții își urăsc părinții, atât de multe sentimente negative. Totuși, Flannery O’Connor e o povestitoare excepțională și e capabilă să fărâmițeze fiecare sentiment făcându-l pe cititor să înțeleagă perfect despre ce vorbește. N-am o povestire preferată, pentru că am disprețuit toate personajele. I-am dat 4 stele doar pentru felul în care a fost scrisă și pentru subiectele abordate.

N-o să fac ca de obicei, să prezint tema fiecărei povestiri, pentru că sunt 9 și sunt foarte complexe. M-aș întinde prea mult cu prezentarea lor și cu părerile personale. Dar dacă vreți să aprofundați, dacă sunteți interesați ce se dezbate, Wikipedia are un rezumat pentru fiecare. E o carte puternică, foarte realistă și palpabilă, m-aș bucura să o citiți la recomandarea mea.