In mainile mele sta salvarea ta

“Acum înţeleg de ce erai atât de irezistibil. Erai nefericit!” - Aldous Huxley

Citind aceste cuvinte în Geniul şi zeiţa mi-am dat seama că femeile, la fel ca şi bărbaţii, simt nevoia să joace rolul salvatorului. Nu că n-aş mai fi întâlnit senzaţia asta până acum, pur şi simplu n-am făcut niciodată legătura între dorinţa bărbaţilor de a proteja o femeie şi dorinţa noastră, a femeilor, de a-i salva de nefericire, de mizerie, de condiţia lor tristă.

Nu stau acuma să mă gândesc la toate momentele în care vreun el mi-a trezit instictul matern combinat cu sentimentul naiv de Wonder Woman, şi având impresia că eu sunt cea în mâinile căreia stă salvarea lui, mi s-au aprins călcâiele. Femeile găsesc în nefericirea bărbaţilor o sursă de putere, feelingul ăla că dacă ele îl vor scăpa de ceea ce-i omoară pe dinăuntru, ei le vor fi veşnic recunoscători şi chiar dacă se vor despărţi, vor rămâne în amintirea lor ca cele care au reuşit să-i întoarcă din depresie. Say it isn’t so. şi orice femeie adoră ideea de a fi unică prin ceva în viaţa unui bărbat. Să fie ea cea careia el îi datoreaza o schimbare, să se asigure că într-un fel sau altul, numele ei va răsuna mereu în amintirile lui.

Cu cât e mai nefericit un bărbat, cu atât e o femeie mai înverşunată să-l readucă la viaţă. Să îi redea, prin ea, bucuria de a se trezi dimineaţa şi de a-i zâmbi binefăcătoarei lui, fără de care acum ori ar fi fost victima alcoolului, ori a drogurilor, ori, Doamne fereşte, a cine ştie ce.

E de la sine înţeles că bărbatul în cauză trebuie să fie cât de cât prezentabil, să aibă în el acel je ne sais quoi ascuns de nefericire, acel licăr de sex appeal pe care expresia feţei înecată în durere nu-l poate mistui.

La urma urmei, toţi suntem la fel: că la bărbaţi îi spune într-un fel şi la femei îi spune altfel, asta e mai puţin important. Ideea e că şi unora şi altora ne place să salvăm pe cineva, iar cel care are nevoie să fie salvat are un upper hand considerabil.