Un sfârşit de an perfect

Ok, nu mai trişez, deşi mi-ar fi plăcut să postez articolul ăsta alaltăieri, iar azi să fac lista cu lucrurile pe care le voi face eu în 2014. Şi că tot veni vorba de planuri… mai am de scris postul despre cum s-a prezentat Londra în faţa ochilor mei virgini şi să mai scriu şi trei recenzii pentru ultimele cărţi citite. Dar le iau pe rând, că şi-aşa sunt ruptă de oboseală şi n-o să le scriu pe toate în seara asta. Vreau să vă povestesc despre un sfârşit de an atât de simplu, dar atât de frumos, lipsit de sclipirea hainelor de gală, de fastul specific unei nopţi dintre ani şi de râuri de băutură.

Dar pentru că nu-i frumos să descriu ceva prin ce i-a lipsit sau prin negaţii, pentru că profesoara de română aşa m-a învăţat în liceu să nu descriu lucrurile prin ceea ce nu sunt, o să vă spun de îndată de ce a fost 31 decembrie 2013 atât de perfect. Oh, staţi, nu toată ziua a fost perfectă, doar seara, pentru că ziua ne-am petrecut-o schimbând mijloace de transport şi ajungând la prânzul de ziua Laviniei cu aproape 4 (!!!) ore întârziere.

Deci, Lavinia, cu care ne întâlnisem deja cu câteva zile înainte, ne-a invitat la prânzul de ziua ei încă dinainte să ne cunoască personal. Ne-am înţeles pe Facebook că tre’ să ne prezentăm la ea la 14:30, numai că, vedeţi voi, socotelile de acasă nu se împacă cu realitatea când vine vorba de busurile din Londra. Noi, având travelcard pe zonele 1 şi 2, nu puteam ajunge cu metroul în zona 4 fără să plătim. Aşa că ne-am zgârcit şi am zis că putem merge cu busul (da, the Double Decker) până la ea, că pentru el nu trebuia să plătim. Am plecat de acasă în jur de 12:30, cu intenţia de a ne opri să-i cumpărăm fetii un cadou, că odată împlineşte 33 de ani (dar nu arată, mă jur!). “Aveeeem timp”, declar eu, aia care stăpâneşte la perfecţie orientarea în spaţiu. Că la timp stau bine, dar am crezut că două ore ne vor fi de ajuns să ajungem. Mnu… nici pomeneală, mai ales când nu ştii care-s distanţele în Londra, când nu cunoşti staţiile şi când parcă tot universul conspiră împotriva ta. Long story short… am ajuns pe la ora 17… fără ceva sau şi ceva, nici nu mai ştiu că eram un pachet de nervi. Lavinia însă, foarte relaxată, m-a mai calmat.

Şi cum am ajuns, ne-am şi pus la masă: pui la grătar, marinat de cu o seară înainte, şi cartofi cu brânză la cuptor + piure de cartofi făcut cu un pachet întreg de unt. Ah, şi garlic bread. Vă dau toate informaţiile astea pentru că aşa le-am primit de la bucătăreasa aniversată şi pentru că în viaţa mea ne-am mâncat pui cu cartofi, cu cartofi şi cu pâine. :)) Dar nici prin cap nu vă poate trece cât de bun a fost. Mai bun ca felul principal a fost doar tortul Nataliei, sora Laviniei, care dacă vă spun că avea nucă şi ciocolată cred că vă spun tot: a fost delicios şi n-am mai cerut o a doua felie doar pentru că efectiv nu mai avea loc de cartofi, cartofi şi pâine.


Lăsând mâncarea şi băutura la o parte, ceea ce a fost cu adevărat frumos a fost compania. Eram 4 români (surorile Lavinia şi Natalia, Sotzul şi cu mine), o franţuzoaică foarte atipică şi un indian deosebit de simpatic, iubitul Nataliei. S-a vorbit în engleză, s-a râs, s-au explicat dume din română în engleză, s-au povestit întâmplări comice, chiar s-a făcut şi mişto deşi nu ne cunoşteam decât de vreo două ore. Autoironia şi miştoul fin, inocent, sunt cele mai sigure elemente de care am nevoie pentru a mă simţi în largul meu. S-a şi văzut pentru că la un moment dat aproape că se rugau de mine să tac. :))

Pe la ora 21 ne-am luat şi ne-am dus într-un pub din centrul Londrei pentru a socializa la o petrecere cunoscută sub numele de meetup, unde proaspeţi rezidenţi străini, internaţionali, ai unui oraş se întâlnesc pentru a-şi face prieteni. Din păcate, în pub erau organizate două evenimente şi nu prea a ieşit ceea ce speram noi, dar totuşi am mai cunoscut o altă franţuzoaică, sper că nu greşesc când îi scriu numele Mullah Moora (merci, Lavinia), şi o egipteancă fată frumoasă şi foarte simpatică, Naz. Cu Moora am vorbit şi în franceză, deşi puteam şi cu Magali, prietena Laviniei, dar nu eram suficient de ameţită să-mi dau drumul. Aparent, am făcut o impresie bună. :) Asta a făcut ca ultima seara a lui 2013 să fie perfectă: oamenii plăcuţi, frumoşi, prietenoşi, internaţionali. Naz şi Natalia m-au întrebat dacă nu ne mutăm la Londra. Adica, mai precis: “De ce nu veniţi şi voi la Londra?” They made it sound so easy. Şi poate că este, dar ne mai gândim dacă renunţam la Berlin şi alegem Londra.

Revelionul ăsta mi-a confirmat încă o dată că n-am nevoie de briz-briz-uri pentru a mă simţi bine, în largul meu printre oamenii la fel ca mine. Aş fi vrut să port o rochie frumoasă, pantofi cu toc, un make-up perfect şi să dansez toată noaptea? Probabil că da, dar n-aş schimba seara de 31 decembrie cu nici un party fiţos. În plus, nici nu puteam purta tocuri, darămite să dansez. :)

Mai mult decât atât nu aş schimba-o pentru ca a fost îndeplinirea ultimei dorinţe pe anul pe care l-am încheiat: aceea de a vedea focurile de artificii, celebrele focuri de artificii de la Londra. N-am avut cea mai bună poziţie, dar şi din spatele London eye-ului tot am văzut ceva. Mai precis ce se vede mai jos. Şi-s neînchipuit de fericită că mi-am îndeplinit dorinţa.

***

Şi pentru că vă vorbesc despre oamenii frumoşi pe care i-am întâlnit la Londra, le pomenesc aici şi pe celelalte două fete care cu drag şi-au făcut timp pentru mine. După Lavinia, a doua cu care am băut un cidru cu căpşuni şi lime a fost Irina (sau Barbie dacă o ştiţi mai bine după numele de scenă). Deşi n-am văzut-o de tare mult timp, Irina a rămas la fel de frumoasă, de drăgută şi de amabilă. Am povestit cu ea câte-n lună şi stele despre viaţa în capitala Angliei, dar şi de ce se întâmplă în ţară şi de ce vrem să plecăm.Despre ciudăţeniile englezilor şi despre avantajele de a locui acolo. M-am despărţit cu greu de ea, dar sigur ne vom reîntâlni fie la Londra, fie la Berlin, fie în ţară.


Apoi, în ultima noastră zi acolo, am cunoscut-o, în sfârşit, pe Liana. Încercasem de vreo 2 ori  fără succes, dar într-un final am stat jumătate de oră la poveşti în jurul câtorva bucăţi de sushi şi prawns. Am vizitat-o la ea la lucru pentru că are un program groaznic şi n-am putut să bem o cafea în tihnă mai de dimineaţă sau la prânz. Am descoperit încă un om cu care m-aş înţelege super dacă am sta în acelaşi oraş. Cu care aş putea povesti despre cărţi, despre Londra, despre orice fel de lucruri ca şi când ne-am şti de-o viaţă. La fel ca şi cu toţi oamenii din postul ăsta, evident abia aştept să mă reîntâlnesc şi cu Liana. La urma urmelor, jumătate de oră e prea puţin.


Tot ce-mi doresc de la viaţă e să fiu înconjurată mereu de oameni în compania cărora mă simt bine. Cu care pot râde dar şi vorbi serios. Tuturor vă mulţumesc pentru fiecare întâlnire în parte, aţi făcut Londra şi mai frumoasă pentru mine.