Splendida cetate a celor o mie de sori

Autor: Khaled Hosseini
Titlu original: A Thousand Splendid Suns
Nationalitate: afgan
Gen: drama
Anul aparitiei: 2007
Nr. pagini: 384 (Riverehead Books)
Premii: nu
Ecranizare: in 2015
Nota mea: 5/5
Alte recenzii de acelasi autor: Vânătorii de zmeie, Și munții au ecou

Dacă cineva îmi cere să numesc rapid 3 dintre autorii mei preferaţi, spun fără nici o ezitare că ei sunt Simone de Beauvoir, Marin Preda şi Nikos Kazantzakis. Însă cred că ar trebui să mă mai gândesc puţin şi să nu accept să răspund doar cu 3 nume, pentru că începe să nu mai fie adevărat. I-aş putea lesne pune pe lista autorilor preferaţi pe Eric Emmanuel-Schmitt şi pe Khaled Hosseini. Dă-mi orice carte scrisă de unul dintre aceştia şi nici măcar n-o să întreb despre ce-i vorba. Atâta încredere am în talentul lor, în felul de-a povesti şi în subiectele pe care le abordează încât n-am nevoie de nici o garanţie.

Khaled Hosseini mi-a ajuns la suflet cu Vânătorii de zmeie şi încă de pe atunci ştiam că vreau să citesc şi Splendida cetate a celor o mie de sori. La fel cum acuma ştiu că vreau să citesc Şi munţii au ecou. Doar că romanele lui sunt atât de intense încât nu le pot citi unul după altul, sunt cărţi care mă devorează pe dinăuntru, care mă trec prin nişte stări atât de impresionante, că nu pot face faţă la mai mult de unul pe an. De fapt, nici nu vreau să le citesc pe toate deodată, e ca şi când aş păstra ultima bucăţică de ciocolată pentru mai târziu.

Splendida cetate a celor o mie de sori e, cu siguranţă, una dintre cărţile aşezate frumos pe GoodReads pe raftul cărţilor preferate. Şi pentru că nu vreau să uit nimic din toate impresiile pe care mi le-a lăsat, vă spun încă de pe acum că această recenzie conţine spoilere, dezvălui finalul şi alte elemente cheie. Nu citiţi recenzia dacă n-aţi citit cartea, veţi pierde frumuseţea ei în totatlitate. Dar reveniţi, vă rog, după ce-aţi citit-o şi vom discuta pe îndelete. :)

Mariam e o harami sau, pe româneşte, un copil din flori. Un bastard. Sau, după definiţia din carte:

A harami was an unwanted thing; that she, Mariam, was an illegitimate person who would never have legitimate claim to the things other people had, things such as love, family, home, acceptance.

Mama ei, Nana, îi reaminteşte lucrul ăsta întotdeauna şi-l vorbeşte de rău pe Jalil, tatăl fetei, pe care cea mică îl consideră un zeu. Aşteaptă cu sufletul la gură vizita lui săptămânală, darurile şi poveştile lui. Nana, pe de altă parte încearcă să o avertizeze că nu-i bine să-şi pună speranţele în bunătatea lui pentru că va veni o vreme când Mariam îi va da dreptate. Nu ştiam cu cine să ţin, cu Nana, pentru că oarecum mă gândeam la ororile care vor veni, sau cu Jalil care părea tatăl ideal, bun la suflet şi atent la dorinţele copilului lui. M-am convins că Nana trebuia ascultată, când Mariam a fugit de-acasă, s-a dus la Jalil iar acesta a ţinut-o o noapte întreagă în faţa uşii, nelăsând-o să intre în casă. Nu pentru că era rău, ci pentru că nu voia să-şi ştirbească reputaţia şi nici celelalte trei soţii ale lui nu erau de acord să crească fiica unei servitoare. Simţindu-se abandonată, Nana se sinucide, deşi fata nu lipseşte de acasă decât o zi, timp suficient să-şi dea seama că mama ei a avut dreptate. Rămânând singură pe lume, Jalil o căsătoreşte cu un pantofar bătrân şi gras din Kabul.

Deşi la început se poartă frumos cu ea, totul se schimbă când Mariam pierde primul copil. Iar când Rasheed îşi dă seama că nu poate duce nici o sarcină la termen, începe să o trateze oribil: o bate din orice motiv, o ceartă din orice motiv şi îi găseşte vini pe care nu le are.  Viaţa ei se transformă într-un calvar, dar Mariam îndură şi se supune.

Celălalt fir al romanului ne-o introduce pe Laila, o fetiţă din vecini, deşteaptă, jucăuşă, liberă şi energică. Făcând parte dintr-o familie cu orizonturi mai deschise, având un tată profesor şi o mamă care “poartă pantalonii în casă”, Laila creşte cumva departe de rigorile religiei şi de impunerile societăţii. Am uitat să spun că perioada în care se desfăşoară această primă parte a cărţii e perioada în care Afganistanul e sub conducerea comuniştilor – una dintre epocile în care femeile se bucurau de o libertate de care au fost private zeci de ani. După moartea fraţilor ei în războiul Mujahideen-ilor cu ruşii, Laila devine stâlpul familiei, având grijă de casă în locul mamei ei. Tatăl, cu care are o relaţie deosebită, e acolo pentru sufletul ei, însă toate corvoadele gospodăriei sunt pe umerii ei. Bucuriile Lailei sunt Tariq, băiatul şchiop din vecini cu care şi-a petrecut copilăria şi cel pe care îl consideră fratele ei şi cele două prietene de la şcoala. Ei sunt cei care îi mai iau gândul de la ce se întâmplă acasă cu mama ei, care refuză să trăiască după moartea fiilor ei. Însă timpul trece, Laila creşte, comuniştii sunt înlăturaţi de la putere şi vine rândul Mujahideen-ilor să conducă. Lucrurile se schimbă şi libertăţile pe care le au femeile sunt drastic reduse. Dar, mai presus de atât, începe războiul şi afganii încep să plece din Kabul, încercând să-şi salveze vieţile. Laila se îndrăgosteşte de Tariq şi înainte ca acesta să plece în Pakistan, la 15 ani, se culcă cu el.

Bombardamentele îi distrug casa, îi omoară părinţii şi Tariq e departe. Se trezeşte în casa lui Mariam şi a lui Rasheed şi îşi aduce vag aminte cum ultimul lucru pe care l-a văzut era o bucată din torsul tatălui ei la câţiva metri de ea, printre dărâmături. Rasheed o îngrijeşte şi într-o seară îi spune lui Mariam că vrea să se însoare cu Laila. Când Mariam îi transmite vestea fetei, acesta acceptă pe loc. Mariam, supărată şi dată la o parte, nu ştie însă că Laila e însărcinată cu copilul lui Tariq şi acesta e singurul motiv pentru care acceptă să fie soţia libidinosului de Rasheed. Mariam aproape că o urăşte, dar nu are de ales decât să se supună voinţei soţului lor. Nu vrea să aibă nimic de-a face cu ea, nu vrea s-o vadă sau să îi vorbească. După ce Laila naşte o fetiţă, nici nu vrea să se uite la ea. Totuşi, într-o seară când Rasheed se pregăteşte să o bată, Laila îi ia apărarea, oprindu-l. De atunci începe prietenia lor, suferinţa comună şi durerea împărtăşită.

Mariam îi povesteşte totul Lailei şi Laila face la fel. Înţeleg totul una despre alta şi suferinţa uneia devine a celeilalte. Rasheed le bate pe rând, pe amândouă deodată, iar când încearcă să părăsească Afganistanul, aproape că le lasă să moară de foame şi sete, încuiate fiecare în altă cameră. Anii trec, Lailei i se spusese la câtva timp după ce ajunsese în casa lui Rasheed că Tariq a murit într-un spital din Pakistan, iar durerile fizice şi revoltele interioare se înmulţesc. Istoria se schimbă din nou când la putere ajung talibanii, iar condiţiile de viaţă sunt din ce în ce mai drastice pentru femei. Li se interzice absolut orice, iar Laila, mai mult decât Mariam, îndură cu greu lipsa libertăţii cu care a crescut. În aceste noi condiţii inumane de viaţă, Laila rămâne din nou însărcinată, de data asta cu Rasheed şi, din cauză că spitalele pentru femei au fost închise, naşte pe viu, fără anestezie şi fără nici un medicament împotriva durerii. De data asta e băiat, iar Rasheed începe să creadă că viaţa lui e completă. Deşi fusese cât pe ce să îşi provoace avort, Laila îşi iubeşte băiatul la fel de mult ca şi pe Aziza, fata ei şi-a lui Tariq. Viaţa se înăspreşte şi Rasheed rămâne fără magazinul lui de pantofi, ceea ce aproape că îi omoară de foame. Vând tot ce pot vinde, însă la un moment dat, pentru a-i salva viaţa Azizei, Rasheed o convinge pe Laila că cea mai bună soluţie e să o dea la un internat. Ruptă din braţele mamei ei, Aziza e cât de cât hrănită, dar, mai mult de atât învăţată în orfelinatul în care e dusă. Iar Laila ia bătaie de nenumărate ori când încearcă să o vadă şi când Rasheed nu vrea să o însoţească. Cu toate astea, se duce s-o vadă şi nu-i pasă că talibanii o snopesc în bătaie.

Într-o zi, Zalmai îşi cheamă mama să primească un bărbat necunoscut care bătuse la uşa. Mariam e cea care-l întâmplină, însă Laila aproape că se prăbuşeşte când îl recunoaşte pe Tariq. Lui Zalmai nu-i place faptul că mama lui l-a îmbrăţişat şi nici că stă de vorbă cu el neacoperită. Cum vine acasă, fuge şi-i spune tatălui lui, care face ce ştie el mai bine. Le bate şi pe Mariam şi pe Laila, însă când o sugrumă pe fată, Mariam, pentru prima oară în viaţa ei se revoltă cu adevărat şi ia iniţiativa. Îl omoară pe Rasheed cu lopata eliberând-o pe Laila de un monstru, dar lăsându-l pe Zalmai fără tatăl pe care-l adoră. Mariam ştie că e sentinţa ei la moarte, însă sufletul i se umple de bucurie când înţelege că Laila va putea trăi fericită cu Tariq, deşi ea nu va apuca niciodată s-o vadă pe Aziza mare. O încurajează pe Laila că totul va fi bine, îi vorbeşte despre un plan care le include pe amândouă, departe de Kabul, cu Tariq şi copiii, dar, mai ales fără Rasheed. Dimineaţa, lucrurile stau altfel: Mariam merge şi se predă talibanilor, care o execută, după un proces de 15 minute.

Laila, Tariq şi cei doi copii părăsesc Afganistanul şi vor trăi o viaţă frumoasă şi linştiţa în Pakistan câţiva ani, după care Lailei i se face dor de Kabul, cetatea celor o mie de sori. Dorinţa îi e îndeplinită şi la întoarcere, primul lucru pe care-l face e să viziteze casa lui Mullah Faizullah, singurul om bun din viaţa lui Mariam. Îl întâlneşte pe fiul lui care o duce la coliba în care a trăit Mariam şi care îi dă o cutie care trebuia să ajungă la fata lui Jalil. În ea, Laila găseşte ultima scrisoare sfâşietoare a lui Jalil pentru Mariam, atât de sfâşietoare că şi-acuma când scriu despre ea mi se umezesc ochii.

Am povestit toată cartea pentru că nu vreau să pierd nimic, nu vreau să uit nimic din tot ce s-a întâmplat şi aşa să-mi amintesc de toate momentele în care am lăsat Kindle-ul din mână şi am plâns pentru Laila şi pentru Mariam, pentru Jalil şi pentru Tariq. Am şi vrut să inserez citate pe ici, pe colo pe unde se potrivea, însă m-am luat cu scrisul şi n-am lăsat loc şi pentru ele. Dar găsiţi aici tot ce-am scos din carte, toată povestea cu cuvintele lui Hosseini. Pentru că nu vreau să uit.