Vanatorii de zmeie

khaled hosseinivanatorii de zmeieAutor: Khaled Hosseini
Nationalitate: afgan
Titlu original: The Kite Runner
Anul aparitiei: 2003
Nr.pagini: 336
Premii: Boeke Prize 2004 (Africa de Sud)
Ecranizare: The Kite Runner
Nota mea: 5/5
Alte romane de acelasi autor: Splendida cetate a celor o mie de sori, Și munții au ecou

Am păţit-o din nou. Chestia aia care mi se întâmplă mie cand îmi recomandă cineva o carte şi io mă fac că plouă pentru că nu îmi place să “mi se bage pe gât anumite cărţi”. Mi s-a recomandat Vânătorii de zmeie şi am fost reticentă. Mai exact am fost retincentă de când am văzut trailerul filmului, mai demult, la cinema. Mi-am zis ceva de genul: “Oooof, ăştia nu s-au săturat de Afganistan şi război, era musai să facă încă un film despre asta?”. Dacă nu mă înşel, cred că era cam prin aceeaşi perioadă cu Babel şi eram sătulă de subiectul ăsta. Numa’ bine că l-am amânat suficient până să simt o chemare înspre carte. Şi bine am făcut că n-am văzut filmul înainte să citesc cartea.

Vânătorii de zmeie e una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit eu vreodată. Nici n-are rost să aştept până la final ca să vă spun asta. Şi, mă tem că orice aş scrie eu despre ea, n-o să se ridice la înălţimea celor citite. Am mai spus eu şi despre alte cărţi că sunt frumoase, că mi-au placut mult de tot, şi despre care părerile au fost împărţite, dar în cazul acesteia, chiar aş vrea să îl văd pe cel căruia nu i-a plăcut. E cam ca şi cu Singur pe lume, de fapt e chiar ca şi cu Singur pe lume… tuturor le place şi toţi trăiesc povestea lui Amir cu aceeaşi intensitate cu care a fost scrisă.

Amir şi Hassan sunt doi prieteni, dar în ochii societăţii ar trebui să fie stăpân şi slugă, pentru că Hassan este un Hazara, adică un fel de corcitură, nu un afgan pur, cu care nu te joci, nu înalţi zmeie şi nici nu îl numeşti prietenul tău în faţa oricui. Amir trăieşte cu tatăl său în bunăstare, iar Hassan şi Ali (tatăl lui) sunt într-adevăr servitorii lor, însă sunt trataţi ca parte din familie.

Tot ce-şi doreşte Amir de la tatăl său e mai multă atenţie şi puţin mai multă dragoste. Dacă n-ai citi mai departe ai putea spune că e clasicul tipar conform căruia tatăl bogat îşi neglijează fiul pentru că n-are timp pentru el. Nu. În cazul lui Baba nu e aşa. Baba nu-l ignoră şi nu-l tratează pe Amir cu indiferenţă. Baba îl tratează pe Amir la fel ca pe Hassan, sau mai bine zis pe Hassan ca pe Amir, fără să facă nici o diferenţă între ei. Amir se zbate să îi câstige atenţia numai pentru el, se chinuie să îl ademenească să petreacă timpul numai ei doi, însă niciodată nu pare să reuşească. Pe deasupra, Amir suprinde o discuţie între Baba şi Rahim Khan, cel mai bun prieten al lui, în care primul se plânge că Amir e prea slab, iar Hassan îi ia întotdeauna apărarea. Nu e dezamăgit de el. Însă ar vrea să îi semene mai mult, să fie mai puternic, mai neînfricat. Amir are impresia că tatăl lui îl învinovăţeşte pentru moartea mamei lui, care a murit când l-a născut. Însă Amir se înşeală amarnic. Baba îl iubeşte din tot sufletul, chiar dacă nu i-o arată întotdeauna aşa cum îşi doreşte copilul.

Tot ce va face Amir, până la fuga din Afganistan, va face pentru a-i atrage atenţia tatălui său. El este, aşa cum n-a îndrăznit să formuleze tatăl lui, un laş. Un laş care stă şi priveşte de după un paravan cum prietenul lui cel mai bun este violat, un laş care nu deschide gura atunci când trebuie, un laş care se gândeşte cum să îşi pună capăt suferinţei cât mai repede, un laş chinuit de remuşcări toată viaţa lui, până se întoarce în Afganistan şi acolo încă şi mai mult.

Cartea asta nu merită să fie povestită într-o recenzie, cum nu merită nici să te uiţi la film înainte să o citeşti. Nu ştiu dacă puţinele cuvinte pe care le-am scris eu aici au puterea de a vă convinge, dar credeţi-mă pe cuvânt că nu insist degeaba.

Aş putea să vă mai spun despre care este singurul păcat din punctul de vedere al lui Baba, de care singur ajunge să se facă vinovat, aş putea să vă spun cât de OM e Baba şi câtă stimă are din partea cunoscuţilor şi necunoscuţilor, sau despre ce prieten devotat e Hassan şi despre cât de mult se aseamănă cu Mattia al lui Remi (devenind astfel şi micul Hazara unul dintre personajele mele preferate), aş putea să vă spun despre istoria Afganistanului şi despre cum au distrus talibanii Kabulul, despre cât de cruzi şi cât de nedrepţi sunt. Aş putea să vă spun despre zmeie, despre cât de bun era Hassan la înălţatul şi alergatul lor, la câte trucuri ştia şi câte îl învăţa şi pe Amir. Apoi, poate v-ar interesa despre tradiţia turneelor de zmeie, despre mândria câştigătorului când ţinea în mâini ultimul zmeu înfrânt… Poate aţi vrea să aflaţi despre ce s-a ales de Hassan după ce a plecat cu tatăl său din casa lui Baba, lăsându-l pe Amir cu durerea şi remuşcarea în suflet. Despre ce oameni au ajuns să fie la maturitate. Mă mănâncă degetele să vă spun o vorbă-două şi despre ce om bun a fost şi Rahim Khan, despre câtă încredere avea în talentul lui Amir de a scrie poveşti şi despre cum i-a alinat suferiţa de câteva ori. Da, aş putea să vă spun multe, dar nimic n-o să egaleze senzaţiile pe care le veţi încerca dacă citiţi singuri cartea.

Am văzut şi filmul şi, deşi respectă cartea aproape întru totul, nu e acelaşi lucru. Şi că tot am amintit de film, Khaled Hosseini apare într-o scenă de la final. :)

Ah, aş vrea să insist pe lectura romanului în engleză. Tare mi-e că traducerea a ştirbit mult din claritatea glasului lui Amir. Chiar n-am dat importanţă până nu demult lecturii cărţilor în original, dar cu fiecare carte pe care o citesc în română, îmi dau seama câtă nedreptate li se fac operelor originale.

Replici demne de ţinut minte:
„For you, a thousand times over”. Hassan catre Amir.
„There’s a way to be good again”. Rahim Khan catre Amir.