Despre concertul Nouvelle Vague. După o săptămână

Mai mult de o săptămână, de fapt. Atât a trecut de când i-am văzut pe cei de la Nouvelle Vague la Timişoara. Dar cu maica-mea în spital, am publicat pe blog articolele de rezervă şi priorităţile (postul despre ziua tatălui meu), pentru că efectiv n-am avut răgazul să îmi adun ideile, impresiile şi să le transcriu mai apoi în cuvinte. O fac acum, cu scuzele de rigoare.

După ce efectiv am alergat de la teatru până în Parcul Rozelor, am ajuns exact la timp pentru a trece la doar un metru de membrii trupei. Îhîm, we were that lucky :P Am intrat, ne-am ales locurile şi-am mai povestit una alta până ce trupa avea să urce pe scenă. Nu-mi prea plăcea ce vedeam în public pentru că la ora 20:00, când trebuia să înceapă concertul, scaunele erau libere, iar în zona VIP cam bătea vântul. Prea puţini spectatori, ce se întâmplă? Se întâmpla că erau pe afară, la îngheţată sau la discuţii, pentru că odată ce Nouvelle Vague a început să cânte, s-au bulucit toţi să îi vadă şi să-i asculte.

Acuma, eu până în seara de 21 iunie nu ştiam câţi sunt şi cărui sex îi aparţineau cei de la Nouvelle Vague. Nu ştiam că de fapt sunt doi fondatori şi solistele sunt doar invitate. Văzusem afişele prin oraş, deci mă aşteptam la două fete şi atât. Mai ales că singura lor melodie pe care o ştiam eu (Dance with me) era interpretată de o voce feminină (nici măcar două). Aşa că, pentru mine, concertul a fost cam 100 % o surpriză şi ce mai surpriză! Prima impresie: aspectul. Nu mă aşteptam ca Nouvelle Vague să însemne o tipă senzuală cu nişte picioare absolut demenţiale, o alta cu înfăţisare de baby doll, un tip care parcă aterizase din anii 60 şi un altul ce aducea cu Chris Cornell. Bosa nova arăta în capul meu altfel, nici eu nu ştiu exact cum, dar nu înseamnă că n-am fost plăcut surprinsă, ba dimpotrivă. A doua impresie a fost, bineînţeles, vocea. N-am recunoscut vocea tipei care cânta singurul câtec pe care-l ştiam eu, deci Nouvelle Vague era pentru mine o necunoscută pe de-a-ntregul. Până a cântat al doilea cântec şi cineva a zis din spate: “da, asta-i vocea Nouvelle Vague”. Numai că nu doar Melanie Pain este vocea Nouvelle vague. Cel puţin nu după ce am auzit-o pe Liset Alea cântând din toţi plămânii şi ridicându-mi părul pe mine. Mi s-a întâmplat de puţine ori să  mă infiorez toată la un concert. E drept că la fiecare concert la care am fost, s-a întâmplat cel puţin o dată, dar nu mă aşteptam să se întâmple şi la ăsta, mai ales ca nu le cunoşteam repertoriul. Am fost foarte, dar foarte plăcut surprinsă de reacţia corpului meu la vocea lui Liset şi tare rău îmi pare că nu ştiu titlul acelei melodii, că tare aş vrea să o mai ascult. Iar despre Zula, în afară de faptul că pe mine, ca fată, m-au înnebunit picioarele ei (nu vreau să ştiu pe băieţi), aflaţi că mai are şi voce. Am căzut de acord cu fetele că sigur trebuie să aibă o hibă pentru că din public părea prea perfectă.


Mi-a plăcut interacţiunea fetelor cu publicul, faptul că au vorbit şi în engleză şi în franceză, că au glumit, că au făcut show, mi-a plăcut că la bis au cântat nu una, nu două, ci 4 melodii, mi-a plăcut că ne-au făcut să dansăm (mai ales că eu nu ştiam cuvintele unor melodii şi de obicei nu prea-mi place să dansez pe muzică pe care nu o cunosc). Dacă pe mine m-au făcut să mă mişc, altora le-a mişcat sufletele. Aveam în faţa mea cel puţin 3 cupluri pentru care Nouvelle Vague însemna, probabil, mai mult pentru că efectiv nu s-au oprit din sărutat. :P înţelegeam dacă era doar unul, dar 3 cupluri… sigur are muzica lor ceva special de a avut efectul ăsta asupra lor.

Am plecat din Parcul Rozelor cu un sentiment de bine, cu amintirea unei seri plăcute şi cu dorinţa arzătoare de a vedea un alt concert. Acela al lui Zaz de la Plai-ul de anul ăsta. şi pentru concertul Nouvelle Vague tot celor de la Plai trebuie să le mulţumim pentru că ei i-au adus pe plaiuri bănăţene.