A treia aniversare in absentia

Scriam ieri pe Facebook că aveam cel puţin 3 motive să fiu tristă. N-am dezvoltat. Nu pentru că îmi doream să fiu misterioasă sau pentru că aveam ceva de ascuns, ci pentru că nu eram doar tristă, eram şi foarte ocupată. Două dintre cele 3 motive sunt legate de ziua de 27 iunie, zi în care tatăl meu ar fi trebuit să împlinească 58 de ani. Miercuri seara m-am gândit într-una la asta şi mi-aş fi dorit să am timp să scriu ceva, dar n-am avut pentru că mama mea e în spital şi pentru că aveam foarte multă treabă acasă, care nu suporta amânare. M-am gândit că tatăl meu n-o să se supere prea tare pe mine că îi sărbătoresc ziua pe blog cu o zi întârziere. După ce a murit, aveam impresia  că îl voi pomeni în fiecare post de atunci înainte, pentru că era singurul lucru din mintea mea. Lucrurile s-au schimbat şi timpul şi-a făcut treaba bine, nu mă mai gândesc la el cu lacrimi în ochi, nici măcar acum când scriu rândurile astea nu-mi mai vine să plâng. Mă gândesc la el şi-l văd râzând, îl aud râzând şi vorbind. I-aş recunoaşte vocea de ar fi să o aud dintr-o mie care se aud simultan.  Şi lacrimile s-au uscat, amintirile ies la suprafaţă cu un zâmbet nostalgic, iar visele par că s-au rătăcit şi nu mai ajung la mine. Câteodată am impresia ca a uitat de mine, că am făcut ceva rău şi ma pedepseşte neapărându-mi în vise, dar la scurt timp îmi dau seama că stă de veghe şi lucrurile se întâmplă în favoarea mea. Deşi în ultimul timp n-am prea stat de vorbă cu el, evenimente recente au oprit vâltoarea lucrurilor şi am avut răgazul să îl chem. Să îi vorbesc şi să îi arăt că-mi pare rău, că fac tot ce pot şi că mă voi strădui să fac mai mai mult şi mai bine. E cadoul meu pentru el, pentru mami, pentru mine.