Copilul lui Noe

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Titlu original: L’enfant de Noe
Nationalitate: francez
Gen: drama
Anul aparitiei: 2004
Nr. pagini: 182 (Humanitas)
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 4/5
Am mai citit si: Oscar si Tanti Roz

Eric Emmanuel Schmitt e unul dintre autorii care m-au cucerit atât de… definitiv, incât am încredere să primesc orice carte scrisă de el și să fiu sigură că-mi place. Copilul lui Noe a venit la mine fără să știu măcar că există. Am întrebat pe grupul schimbului de cărți din Timișoara, dacă are cineva o carte scrisă de Schmitt, oricare în afară de Oscar și Tanti Roz. Cristina mi-a trimis-o prin Richie și în ziua în care am primit-o m-am și apucat de ea. Aș fi devorat-o într-o zi, nu într-o săptămână, dacă mi-ar fi permis timpul, de unde deduceți că am avut dreptate să mă încred în soartă și să nu cer titluri exacte ale cărților lui pe care le știu.

Copilul lui Noe are în centru, la fel ca și Oscar și Tanti Roz, un copil (iar eu ador cărțile cu copii). De 9 ani, dar care e silit să mintă că are 7. Ca de obicei, nu mă pot împiedica să nu compar a doua carte a aceluiași autor cu prima pe care am citit-o. Mai ales dacă au trăsături similare. Povestea lui Joseph e situată în contextul celui de-al doilea război mondial și e cu atât mai tristă cu cât el este evreu.  Dar, la fel ca și povestea lui Oscar, e una optimistă, plină de inocență care uneori duce subtil și la umor, și care, la final te face să plângi (de emoție).

Joseph e un copil care nu știe ce-nseamnă să fii evreu pentru că familia nu-l crește într-o atmosferă religioasă. Ca orice copil, nu înțelege multe, dar faptul că trebuie să mori sau să te ascunzi pentru că ești evreu, e peste puterea lui de înțelegere. Părinții lui au un plan pentru a-l salva, chiar dacă asta înseamnă să se despartă de el. întâi îl duc la o familie nobilă din Bruxelles care nu e atât de ușor de suspectat că ar putea ascunde evrei, după care la un preot catolic dintr-un sat, care adăpostește alți 270 de copii. Unii sunt evrei, alții sunt catolici, dar toți sunt învățati să spună o altă povestea. Cea a noii lor identități. Fiecare poartă alt nume, are altă vârstă decât cea adevărată și un alt trecut, toate fabricate cu ajutorul farmacistei Marcelle, poreclită și domnișoara „Ei, drăcia Dracului!”.  Părintele Pons, cel care îi ia sub oblăduirea lui știe povestea fiecăruia și știe care dintre ei sunt evrei și care nu și în funcție de asta îi organizează și îi conduce fără să dea nici cea mai mică bănuială că ei sunt speciali.  Joseph și prietenul lui, Rudy, află că părintele are ceva de ascuns și într-o noapte în urmăresc. Descoperă că în pivnița bisericii, părintele ascunde o sinagogă. Acolo va petrece momente de neuitat în compania profesorului lui care îl va învăta ebraica, îi va vorbi despre ce înseamnă să fii evreu, ce înseamnă să fii creștin, dar mai ales despre Dumnezeu și despre entitatea în care fiecare crede. Atât de mult îmi place cum vorbește Eric Emmanuel Schmitt despre Dumnezeu și cât de simplu de înțeles e totul după ce-i citești cărțile încât de fiecare dată mă invadează dragostea pentru Dumnezeu (fără a fi vreo pioasă). La fel mi s-a întâmplat și când am citit scrisorile pe care i le-a trimis Oscar și felul în care Tanti Roz i-a povestit despre Dumnezeu. Nu vă cramponați în detaliul ăsta dacă sunteți atei. E o carte despre inocența unui copil și despre cum vede el ce se întâmplă la biserică, despre ce simte și despre cum i se explică diferența dintre evrei și creștini. Și-atât.

E o carte subțirică, deci nu înaintez cu povestirea, dar vă spun că de vă rupeți o zi din viață pentru a o citi, nu aveți decât de câștigat.