Mică printre săraci

După tot periplul meu pe la doctori, alergând dintr-o parte în alta, eram pe punctul de a merge direct acasă de la veterinar, fără să mai trec pe la Azilul de Noapte, că eram ruptă de oboseală. Cristina n-a mai putut să mă însoțească, așa că aș fi amânat drumul ăsta pe azi, că e zi mai liberă. Dar m-am nimerit în zonă și mi-am zis că dacă tot sunt acolo, nu mor dacă mai întârzii puțin.

Am ajuns la Azil la ora 18:45 și în fața lui erau strânși o grămadă de oameni săraci. Dacă n-ar fi fost o mașină de poliție în fața cladirii, nu aș fi găsit-o că nu știam exact unde e. Și cum eu am obiceiul de a cere indicații polițiștilor, i-am și ochit și mă îndreptam spre ei să-i interoghez. ;)) Dar n-a mai fost cazul. Am așteptat cuminte în mașină să se facă ora 19 să pot da cuiva plasele cu haine.

Când am văzut că se intră, m-am dus și eu și am așteptat să pot vorbi cu cineva. Șirul începea și de la stânga și de la dreapta și deși se îngrămădeau, o făceau cu bun simț. Nu cum facem noi, educatii, ca vitele, când ieșim de la un spectacol sau de la un concert… O femeie din rând m-a văzut că aștept ceva și m-a strigat: „Doamna, vreți să intrați?” I-am răspuns că vreau să vorbesc cu cineva de la fundație. „Intrați, haideți intrați. Faceți-i loc la doamna.”

Și-atunci a fost momentul în care m-am simțit mică mică. Și nu mă refer la înălțime. Mică în fața unor oameni care n-au nimic, nici casă, nici masă, nici familie. Doar hainele de pe ei. După ce femeia le-a spus să-mi facă loc, am auzit o grămadă de voci pe lângă mine: „Haideți, doamna, treceți” sau „Dă-te să treacă doamna.” Nu mi-a venit să cred când nici unul dintre ei n-a schițat nici cel mai mic gest de enervare, când fiecare s-a lipit de perete, deși abia se putea trece printre ei, să-mi facă loc să ajung la masa cu înscrierile. Iar chipurile lor… of, orice descriere ar fi mută în comparație cu ce-am citit pe ele. Speranță, teamă, păreri de rău, resemnare, bucurie, tristețe, toate astea le-am prins dintr-o privire fugitivă. În acele 5 minute, acei oameni săraci au fost mai civilizați decât mulți dintre cei educați.

Am plecat de-acolo cu inima plină de bucurie, plină de satisfacție că hainele pe care le-am dus îi va încălzi în iarna asta năprasnică. Aș fi vrut să le împart eu bucată cu bucată să mă pot hrăni cu bucuria lor. Dar de data asta nu. Am înmânat plasele unui voluntar (asta bănuiesc că era) și am plecat către problemele mele. Dar vreau să mă întorc. Nu neapărat cu haine, că nu mai prea am. Însă mi-aș dori tare mult să am timp să fiu voluntar. Fie aici la azilul ăsta, fie la un adăpost de animale. Și mă voi întoarce pentru că vreau să discut mai pe îndelete cu cineva de-acolo, să pun întrebări și să vă povestesc și vouă. Și după ce se va rezolva Marea Problemă, voi face tot posibilul să merg să ajut cum pot.

Ceea ce vă doresc și vouă.