În Diamond Ring la Bon Jovi

Așa, acum, după un drum infernal cu acceleratul București-Timișoara, după o noapte odihnitoare și după vestea că am azi liber (cineva acolo sus mă iubește mult, o să vedeți și mai jos), mă apuc să vă povestesc despre cel mai … cel mai… of, chiar nu-mi gasesc cuvintele, cel mai frumos și intens lucru pe care l-am simțit anul ăsta: Concertul Bon Jovi.

Concertul Bon Jovi nu poate fi pus în cuvinte, pur și simplu nu se poate. Cel puțin nu de un fan, nu de un om căruia îi vine să plângă și când își aduce aminte. Concertul Bon Jovi și muzica ce-a răsunat în fața măreței Case a Poporului trebuiau simțite. Cu fiecare fibră, cu fiecare por, cu fiecare lacrimă.

Am ajuns în Golden Ring* cu 2 ore înainte de începerea concertului. 2 ore în care am crezut că în secunda următoare mă voi prăbuși de pe picioare de rău ce mă simțeam, de cald ce-mi era, de nerăbdarea pe care n-o mai puteam ține în mine. Noroc cu Bogdana și Radu că ținându-mă de vorbă, nu mă puteam gândi la toate durerile ce mă încercau.

Au cântat (degeaba) cele două formații din deschidere și abia așteptam să tacă. Preferam liniștea și zumzetul celorlalți nerăbdători de pe lângă mine decât zgomotul boxelor. După cum vedeți, nu aveam tocmai dispoziția necesară pentru un concert, însă n-aș fi plecat de-acolo nici dacă chiar aș fi picat de pe picioare.

Cam cu un sfert de oră înainte să înceapă Bon Jovi să cânte, o tipă din staff-ul lor a venit la gardul de care mă sprijineam și ținea în mână niște fâșii albe și întreba ceva în engleză. N-am auzit ce, că era prea mare gălăgia și zic un „Sorry?” abia perceptibil și tipa ne întreabă clar și răspicat dacă vrem acces în Diamond Ring, că mai sunt locuri. Nu-mi venea să cred și am întins mână mașinal să-mi pună brățara pe ea. Zăpăcită, o auzeam pe Bogdana cerând una și pentru soțul ei și următorul lucru pe care mi-l amintesc e că fugeam alunecând pe sandalele transpirate pe culoarul care m-a așezat la nici 5m de Jon. Nu știu cum să vă spun că m-am simțit atunci. Vă spun doar că m-am gândit la tati și la faptul că nu puteam fi eu așa norocoasă dacă el n-ar fi făcut ceva pentru mine de-acolo de sus.

cu Bogdana langa Jon :)

Concertul a început la 8 bătute fix. Nu-mi mai aduc aminte prima melodie pe care au cântat-o și nici nu am căutat pe net să văd playlistul. Mi-am revenit instantaneu și nu mă mai durea nimic. Am început să sar și să cânt din toți bojocii și mă tot minunam că oamenii aia de pe scenă, de la microfon, de la chitare, de la clape erau chiar Bon Jovi. Bon Jovi pe care îi așteptam de nu știu când, pe care îi divinizam de când eram prin clasele primare și pe care i-am cunoscut multumită MTV-ului în anul de grație 1992 când am auzit pentru prima oară Keep the Faith și Jon mi se părea așa un încrezut. :))

Aveam lipit de față un zâmbet larg, până la urechi, am sărit și-am dansat și-am cântat până când am auzit primele acorduri de la Bed of Roses… Mă uitam la Bogdana și nu îndrăzneam să sper că e chiar Bed of Roses. Și când a început să cânte, nu m-am mai putut mișca. Efectiv mi-am dus mâinile încrucișate la gură și buzele mi se mișcau de sub ele. Am închis ochii puțin și pentru că Jon era cu spatele la Diamond Ring, m-am întors cu spatele la el, sa-l pot privi pe ecrane. Și în momentul când a ridicat drapelul României din public și s-a înfășurat cu el… am început să plâng. Și-am plâns și-am plâns și-am plâns. Și acum când îmi aduc aminte, îmi dau lacrimile din nou.

Al doilea moment care mi-a provocat aceeași reacție a fost Living on a prayer. Nu știu de ce, că nu-i un cântec de plâns, da’ nu mi-a păsat și mi-au dat lacrimile și atunci. Însă și mai intens de-atât, au fost cuvintele astea: „You’ve waited for us for 3 decades. THANK YOU FOR YOUR PATIENCE”. Și ne-a promis că o să ne revedem.

Au cântat și Always la bis, și Keep the Faith și It’s my life și Have a nice day. Chiar și Twist and Shout și multe melodii noi, pe care eu nu le știam, da’ nu-i nici un bai. Jon nu ne-a vorbit prea mult, însă ne-a zâmbit din suflet și am știut că și noi l-am făcut atât de fericit cum ne-a făcut și el pe noi. Un concert de 3 orea în care n-a făcut pauză nici 5 minute. A cântat, a sărit și-a facut un show de zile mari. Și nu mai are 25 de ani, e un bărbat la aproape 50 de ani care e incredibil de sexy și nespus de charismatic. Să nu mai zic de David Bryan, care are un zambet atât de cald și atât de simpatic că îți venea să-l iei în brațe când îl vedeai cum se bucură. Pe Richie Sambora nu l-am recunoscut. Arată cel mai bătrân dintre toți, deși și pe fața lui se vedea bucuria de a ne cânta chiar de ziua lui.

Nu știu la ce concert ar trebui să merg ca să-l surclaseze pe ăsta. Și nu-mi spuneti U2, că nu sunt fană.

Concertul Bon Jovi a fost o experiență pe care cu siguranță aș vrea s-o repet.

Maine va povestesc si despre minunatii oameni pe care i-am cunoscut la Bucuresti.
_____________________________________
* Pentru biletul Golden ihi multumesc in primul rand Denisei. Pentru celelalte 2 Normal, care au ajuns la Nina, le mulțumesc din tot sufletul celor de la Ciuc Premium.