Experiența TIFF

Partea proastă când sunt plecată undeva e că nu apuc să scriu la timp despre ce se întâmplă în zilele alea. N-am reușit nici când am fost în Belgia, n-am reușit nici acuma la Cluj. Așa că pot să mă las de promisiuni că vă țin la curent cu ce se întâmplă acolo că oricum tot  când ajung acasă scriu. Ba, mai mult, chiar la două zile după ce mă întorc pentru că a doua zi sunt fie prea obosită, fie prea ocupată. Deci, acuma, marți vă povestesc cum a fost weekendul meu la Cluj.

Despre oraș nu vă pot spune prea multe pentru că nu l-am prea văzut în detaliu. Mi-a plăcut extraordinar de mult priveliștea lui nocturnă de pe dealul Feleacului. N-am mai văzut așa ceva cred că niciodată: un oraș sclipind în noapte. Mi-a plăcut catedrala gotică din Piața Unirii și-am regretat că nu era pe-acolo un Herr Schaas care să-mi povestească despre toate dantelăriile de pe zidurile ei. Iubi, care a mai fost pe-acolo, a făcut pe ghidul și mi-a arătat Teatrul Național și Catedrala Ortodoxă. În rest… n-am mai prea văzut nimic, că nu era timp de vizitat. Însă am promis că voi veni într-un weekend pentru a-l vedea așa cum se cuvinte și pentru a mă întâlni cu toți oamenii din Cluj pe care îi cunosc și pe care vreau să-i cunosc.

Catedrala Sf. Mihail

Teatrul National

Catedrala ortodoxa

Despre TIFF

Vă spuneam deja că nu prea știam mare lucru despre TIFF și despre ce se întâmplă acolo. Ei bine, am aflat și mă bucur tare mult că am aflat. Atât de mult mă bucur încât anul viitor, chiar de n-oi mai primi acreditare, tot m-oi duce să văd unele filme prezentate acolo. Că tot am amintit de acreditare, să vă zic ce-i și cu ea, că m-am dumirit. Acreditarea mi-a asigurat intrarea gratuită la filme. Aș fi putut merge și la conferințele de presă și la alte evenimente, însă nu sunt jurnalistă și n-aș fi știut ce să fac acolo. Așa că am preferat să mă duc la filme. Oricum și la două dintre filmele la care ne-am dus au fost prezenți oameni din spatele filmelor, dar vă povestesc la momentul potrivit despre ei. Și acum să vă povestesc despre filme, dar nu înainte de a vă îndemna cu căldură să faceți cumva să mergeți la Cluj până duminică, pentru că ar fi păcat să ratați TIFF-ul. Io una știu sigur că n-o să-l ratez la anul.

Viața peștilor, Chile – Franta, 2010

Mi l-ați recomandat și voi, mi l-a cam băgt pe gât și Richie. Că el voia să meargă să-l vadă, dar între timp s-a răzgândit. Eu aș fi ales alt film, Gianni și femeile, că era cu Kitty Cepraga și eram curioasă ce poate fătuca asta. Însă ne-am lăsat convinși de Richie și ne-am dus la Odeon să vedem peștii. I-am văzut, da’ numai pentru câteva minute pentru că în film nu e deloc vorba despre pești. :)

Cel mai bun cuvânt care descrie acest film e „intens”. Așa cum am scris si pe facebook, e singurul film de până acuma pe care l-am simțit, mai degrabă decât l-am văzut. Atâta încărcătură emoțională și atâta identificare cu personajele io n-am experimentat niciodată. Efectiv mă durea durerea lor, mă durea iubirea lor, neputința lor, regretul lor, dorința lor, tot. Mă durea că îl înțelegeam pe el, că am înțeles-o pe ea. Că am regăsit în personajul lui atâtea alte personaje din cărți, atâte alte provești de iubire asemănătoare cu a lor. Pentru că Viața peștilor e despre o poveste de dragoste. Una începută în tinerețe, terminată fără nici o explicație dintr-o prostie (a lui) și regăsită după 10 ani la petrecerea unui prieten comun. 10 ani în care regretele, întrebările și presupunerile, dorințele și lașitățile s-au acumulat. 10 ani în care viața lor s-a schimbat, însă nu și dragostea unuia pentru celălalt. Mie mi s-a părut fantastic cât de bine au jucat actorii și cât de bine au redat sentimentele prin care treceau personajele lor.

La sfârșitul filmului, regizorul, care era și scenaristul, ne-a răspuns la întrebări. Ne-a spus că titlul filmului este o metaforă pentru spațiul închis în care se petrec întâmplările. Totul este filmat într-o casă, la o petrecere, înainte de plecarea lui Andres. Din discuția lui cu celelalte personaje se conturează subiectul și aflăm toată povestea, tot ce s-a întâmplat în cei 10 ani scurși de când el s-a mutat din Chile în Germania. Mi-a adus aminte de Before Sunset și Before Sunrise, pentru că și filmul ăsta e bazat tot pe un dialog continuu.
Așa cum am zis: merită văzut și sper să-l vedeți cât mai mulți dintre voi.

În patru timpi, Italia – Germania – Elvetia, 2010

Ah, despre filmul ăsta aș fi vrut nici să nu amintesc. E un film atât de… special (să folosesc un eufemism) încât aș fi preferat să nu-l văd. Și pe ăsta l-am ales tot pentru că Richie a zis că merge la el. A zis și Diana că merge la el. Bun, hai să mergem și noi la el. Vai, mai bine nu ne-am fi dus. Un film „poetic” din care nu că n-am înțeles nimic, dar pur și simplu nu-i văd rostul, nu îi înțeleg contribuția la arta cinematografică. Dar, asta e, eu sunt o profană și nu aveam ce căuta acolo. Nu spun că e un film prost pentru că nu sunt în măsură să îl cataloghez, însă clar nu e un film pentru oricine, și chiar mi-ar plăcea să aflu părerea unui cunoscător, care consideră că vizionarea acestui film nu este o pierdere de timp. Pentru că eu așa am considerat-o.

Mr. Nobody, Franta – Germania – Belgia – Canada, 2009

Richie mi-a spus (observi câtă prețuire am pus pe cuvântul tău, da? :P ) că filmul ăsta nu trebuie ratat. Așa mi-ați spus și unii dintre voi în comentarii. Si într-adevăr, e un film care nu trebuie ratat. Mișto de tot: ideea, actorii, povestea, dialogul, efectele speciale, tot. Mi-a plăcut mult. Nu prea pot să vă spun despre ce este vorba pentru că orice v-aș spune v-aș strica bucuria de a-l savura. Așa că o să fiu zgârcită și o să vă rog să vă întoarceți aici cu impresii. :)

Camera sinucigașilor, Polonia, 2011

Dacă n-aș fi văzut trailerul înainte să merg la Cluj, aș fi fost aproape sigur că e un horror. Nu e horror, dar dacă te gândești că subiectul filmului e ceva ce se întâmplă în realitate, atunci e și horror. Camera sinucigașilor e un chat room în care se întâlnesc emokizii. Pentru că despre asta e vorba: despre copiii unor familii bogate, care sunt neglijați și care caută înțelegere și atenție acolo unde pot. La finalul filmului, un reprezentant al lui (n-am înțeles prea bine ce era pentru că inițial fusese prezentat ca director de imagine, iar la final era cameraman cică – în fine, cam slăbut s-a prezentat oricum) a spus că s-a dorit accentuarea unui nou tip de familie în societatea poloneză și impactul pe care îl au banii asupra copiilor neglijați de părinții prea ocupați și niciodată acasă. Însă în film sunt dezbătute mult mai multe teme, de la noua cultură a emokizilor și popularitatea în școală, la homosexualitate și viața virtuală, la sinucidere și la plăcerea de a se filma cu telefonul mobil în orice împrejuarare. Bun film și ar fi trebuit prezentat în cadrul secțiunii educaTIFF pentru că mulți tineri din ziua de azi nu sunt conștienți ca nu-i de joacă cu sinuciderea. A fost filmat în 3 săptămâni, însă pentru că în film, o mare parte este grafică pe calculator, finalizarea lui a durat 2 ani.

Copacabana, Franța – Belgia, 20101

Am ales filmul ăsta pentru Isabelle Huppert și pentru că era comedie. Îmi era dor de un film franțuzesc, așa că, duminică i-am convins eu pe Richie și Ioana să vină cu noi la Odeon. Pe Isabelle Huppert o știam după renume, însă nu cred că am văzut vreun film cu ea. În ăsta a jucat rolul unei mame puțin cam prea „nebună” pentru gusturile fiicei ei. Atât de nebună, încât fiica ei a considerat că ar fi mai bine să nu apară la nunta ei, ca să n-o facă de rușine… Așa că le-a spus viitorilor socrii că e plecată în Brazilia și că nu se întoarce nici pentru nunta ei. Îndurerată de părerea și sentimenele fiicei ei, Babou, pleacă în Belgia la Oostende (hehe, ce plăcere să revăd locuri pe care le-am văzut și eu) să se facă agent imobiliar și să-i recâștige respectul și dragostea lui Esmeralda. O poveste simplă, comică pe ici pe colo, numai bună de duminică.

Și cam atât. Am mai fi putut vedea cel puțin încă două filme sâmbătă, dar asta ar fi însemnat să stăm cu ochii beliți numai la ecran și oricât îmi era mie de dor să văd filme, chiar așa n-aș fi reușit. Cum ziceam, vă recomand toate cele patru filme (că pe ăla cu caprele nu îl pot numi film), dar în special Viața peștilor și Mr. Nobody. Mi-ar fi plăcut să am o viață boemă care să-mi permită să stau toată săptămâna și să văd mult mai multe filme. Dar a fost bine și cât a fost.

Tot duminică am întâlnit-o și pe Ruxandra, despre care am aflat că lucrează la Adevărul și că și ea a luat o țeapă cu un film „de artă” la același cinematograf Arta la care ne-am țepuit și noi. :P Mi-a părut rău că n-am putut sta mai mult de povești, dar cum niciuna dintre noi nu prea cunoștea Clujul, abia ne-am găsit. :P

Acestea fiind zise: mergeți la Cluj, TIFF încă nu s-a terminat. Și dacă n-ajungeți anul ăsta, la anul musai.