Eu, în mine, din nou

Am scris mult timp despre tristeţuri, despre durere, despre nefericire şi despre deznădejde. Am comentat pe multe bloguri şi am răspuns aici în cele mai negre nuanţe ale sufletului meu. Pentru că am avut o perioadă care părea să nu se mai sfârşească, o vreme în care soarele era atât de departe, chiar şi atunci când strălucea dogoritor pe cer. Iar de când a venit iarna pe uliţă, a venit şi în sufletul meu. Am simţit că nu mai iubesc pe nimeni şi nimic, că în mine e pustiu şi nici măcar eu nu mai locuiesc în corpul ăsta. Un corp care s-a îmbolnăvit fizic de la atâta boală sufletească. Un corp care n-a mai putut să suporte toată măcinarea la care îl supunea mintea şi grija. Nu găseam nici o soluţie, deşi căutam cu disperare, nu mă ajuta nimeni, deşi toţi mi-au spus după ce a murit tatăl meu că dacă am nevoie de ceva, de ORICE, să le spun. Şi când am cerut, unii mi-au întors spatele. Şi nu necunoscuţii sau oamenii care mă cunosc de puţin timp, ci oameni mult mai apropiaţi.

Acum însă, scriu postul ăsta din mine. M-am întors în mine, în cea care am fost, chiar dacă nu mai sunt 100 % aceeaşi. M-am regăsit, mi-am recăpătat speranţa, zâmbetul, râsul, pofta de a cânta, o bucată de linişte şi perspectiva viitorului. Şi chiar dacă urmează o despărţire, privesc înainte cu optimismul care mă caracteriza dintotdeauna.

Am găsit o soluţie. De una singură era nevoie şi cea mai bună mi-a ieşit în cale. Soluţia care n-are minusuri pentru nimeni, care face pe toată lumea fericită: pe mama mea, pe câinii mei şi cel mai important, pe mine.

Iar faptul că în aprilie plec în vacanţă e parte din această revenire la mine. Puţine sunt lucrurile care mă mai bucurau şi care mă scoteau din letargie, iar imposibilitatea de a evada dintre pereţii casei mele era ucigatoare. Ştiţi deja ce terapie e pentru mine plecarea. Cred că dacă aş putea pleca odată pe trimestru acolo unde îmi doresc aş fi mereu un om fericit. În toată puterea cuvântului.

În plus, de când am început anul, constant am întâlnit oameni care mi-au înseninat zilele. Acolo unde nu mă aşteptam am găsit un zâmbet şi o mână întinsă care să mă ajute să trec peste hop. Şi am apreciat, m-am agăţat de ei ca de un colac de salvare şi le-aş fi mulţumit însutit.

Şi că tot vă spuneam de boli şi de durere fizică: în sfârşit nu mă mai doare nimic. În sfârşit pot bea şi mânca normal pentru că stomacul meu e refăcut, după 6 luni de tratamente şi mâncat cu grijă. În sfârşit nu mă mai doare capul, nu mă mai dor dinţii, doar sânul mă mai supără, dar ştiu de ce şi trebuie să-l rezolv şi pe ăla.

Şi vine 23 martie… o zi la care nu mă pot gândi încă pentru că amân durerea, dar cuvintele pe care le voi scrie atunci îmi răsună în fiecare zi în minte. Când vin, le alung, pentru că voi elibera tristeţea atunci, când se va împlini un an.