Bunicul meu

De multă multă vreme am vrut să vă povestesc de el, dar tot timpul am găsit altceva. Urât din partea mea pentru că nu mulţi se pot mândri cu aşa un bunic cum este al meu. :) Adică cu un bunic de 94 de ani. Ieri a fost ziua lui şi m-am bucurat să fiu alături de el la vârsta asta.

Bunicul meu s-a născut în 1915 şi a trecut prin al doilea război mondial luptând pe front. A fost împuşcat şi totuşi n-a părăsit ţara la nevoie. A avut tot felul de boli şi operaţii pe care le-a depăşit şi acum sunt doar o amintire vagă a unei vieţi lungi de aproape un secol.

Bunicul meu e atât de lucid şi atât de prezent printre noi încât oricând îl întreb despre viaţa lui cea lungă işi aminteşte cu lux de amănunte şi ne povesteşte cu lacrimi în ochii peripeţile prin care a trecut. E sănătos şi se ţine încă foarte bine. Atâta doar că are probleme cu echilibrul, cu vederea şi cu auzul. Ca orice bătrânel. :)

Îmi pare rau că n-am petrecut mai mult timp cu el, dar el trăind în Moldova şi eu aici, întâlnirile noastre au fost sporadice şi de fiecare dată când venea tataie la Timişoara îmi aducea ceva. Acum, mutat aproape de Timişoara, pot să-l văd când vreau eu. M-a impresionat peste măsură când l-a vizitat pe tatăl meu la spital şi dacă nu eram doborâtă de oboseală mi-ar fi plăcut să fiu acolo să îi văd.

Bunicul meu are trei copii, dintre care cel mai mare are 64 de ani. :) Ce minune să îţi poţi vedea copiii la o vârstă aşa de înaintată şi nepoţii deja numai buni de măritat/însurat.

Nu prea îmi găsesc cuvintele să vă povestesc despre el, pentru că pe de o parte nu ştiu aşa de multe lucruri şi pe de alta despre unele lucruri sau unii oameni care mă impresionează mult de tot nu prea ştiu cum să vorbesc. Mă copleşeşte situaţia.