Din toată inima şi întotdeauna – pentru oraşul meu

Acest post mi-a fost inspirat de Ionuca. Ii multumesc inca o data pentru faptul ca m-a facut sa ma simt mandra ca sunt timisoreanca. ;)

De multa vreme voiam sa scriu un post despre Bucuresti, desi n-am fost niciodata acolo. Voiam sa il compar, din auzite, cu Timisoara mea.
Cand am inchis Ghidul nesimtitului, primul gand care mi-a fulgerat creierul a fost: „Doamne, ce bine ca nu locuiesc acolo!”. Nu sunt impotriva capitalei, nu ii urasc pe bucuresteni, nu ii invidiez si nici nu as vrea sa fiu ca ei. Dar sunt sigura ca ce am citit in carte si pe diverse bloguri se intampla extrem de des acolo.
Oamenii nu mai apuca sa zambeasca, sunt prea preocupati cu supravegherea imprejurimilor lor, pentru a nu fi furati, (si ce daca am scris despre cum am fost furata in Timisoara?).
Isi tin ochii in pamant pentru a nu declansa o ploaie de injuraturi sau de mistocareli din parte celorlati participanti la mersul pe jos sau cu mijloacele de transport in comun. Imbatranesc prea repede cand isi conduc masinile pe strazile burdusite cu bolizi si rable, slalomand ca melcii prin intersectii si bulevarde aglomerate. Detaliile sunt de prisos, pentru ca mai toata lumea stie in ce situatie se afla Marele Oras, nu mai e nevoie sa imi tocesc si eu degetele, mai ales ca eu as vorbi pe NV. N-as vrea sa credeti ca Timisoara poarta tot timpul rochita roz si vorbeste numai cand e intrebata. Are si ea momentele ei de isterie, nebunie si revolta, insa ceea ce cred eu ca face diferenta e faptul ca momentele astea sunt mai putine, mai rare, mai discrete.
In Timisoara mea, a mea, nu a celorlati timisoreni, soferii acorda prioritate pietonilor si de multe ori si celorltati colegi de trafic. Fie ca ridica mana sau multumesc cu avariile sau cateodata zambesc binevoitor dupa ce ii las sa treaca inaintea mea, pe mine ma umple de bucurie si pentru 5 secunde ma simt un om mai bun. Imi fac cumparaturile la supermarket, ma asez la coada si o femeie de varsta mamei mele, cu cosul plin, se da la o parte cand ma vede doar cu o paine in mana. Ma lasa sa trec. Pentru 5 secunde e un om mai bun. Una din femeile astea m-a invatat sa fiu atenta la cel din urma mea.
In Timisoara mea vanzatoarele de la buticurile din cartier imi vand pe cont, se ingrijesc de sanatatea mea daca am fost bolnava sau imi dau o felicitare de ziua mea.
In Timisoara mea, babele ce isi plimba cainii pe strada pe care ma duc la lucru ma saluta, desi n-am vorbit niciodata cu ele. Le ajunge ca ne intersectam in fiecare dimineata cam pe la aceleasi ore. Poate intr-o zi o sa ma opresc sa le vorbesc.
In Timisoara mea, ma intorc acasa, noaptea tarziu, cu taxiul sau cu autobuzul, si nu ma tem sa merg pe strazi cand nu e nici tipenie de om.
In Timisoara mea, oamenii zambesc si isi vorbesc.