Paolo Giordano la Festivalul Internațional de Literatură de la Berlin

Pentru o conferință ținută în italiană și germană, limbi pe care nu le stăpânesc prea bine, pot spune că am luat cele mai multe notițe dintre toate la care am fost până acum din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Berlin.

L-am ales pe Paolo Giordano în primul rând pentru că-mi era cunoscut numele și aveam o carte de-a lui, Singurătatea numerelor prime, pe listă. În al doilea rând, pentru că știam că-i chipeș :P

Într-o zi în care m-am simțit atât de rău că mă clătinam pe picioare, m-am tot gândit și răzgândit dacă să mă duc sau nu. M-am dus pentru că până la urmă m-am simțit un pic mai bine, dar și pentru că m-am convins singură că o ocazie ca asta nu îmi e dată zilnic.

Cartea despre care s-a vorbit se numește Il nero e l’argento, care cred că încă nu s-a tradus în română. Din păcate n-am găsit-o nici în engleză în foaierul instituției unde se ține festivalul, așa că n-am cumpărat una în germană doar ca să am pe ce să iau un autograf. Și pentru a nu mă referi la ea ca la un roman, pentru că nu e un roman, am aflat către sfârșit, aflați că Il nero e l’argento e nuvelă. Nuvela e un gen uitat în Italia, însă, Paolo Giordano e foarte atașat de el. Spre deosebire de romane, a scris această nuvelă de 120 de pagini fără pauze, pe durata a 6 luni. Fără pauze, adică să nu lase lungi perioade de timp între capitole sau fragmente, așa cum i se întâmplă în cazul romanelor.

Nu știam, evident, nimic despre carte, așa că m-am cam plictisit ușor când s-a vorbit timp de aproape 10 minute despre Torino și cât de mult a evoulat din punct de vedere cultural. Am reținut totuși că:

– Paolo Giordano a avut întotdeauna tendința de a evada din orașul natal, de a fugi de acolo pentru a putea scrie. Acolo poți fi o persoană amabilă și decentă și poți vorbi cu toți oamenii sau poți fi scriitor, dar el nu le poate împăca pe amândouă.
– îi e greu să măsoare viața culturală din Torino, însă recunoaște că a avut o expansiune frumoasă de când era el adolescent și nu prea avea de unde alege evenimentele culturale.

Când subiectul discuției a devenit nuvela promovată, am aflat că Signora A, personajul central, a existat în realitate și că Giordano s-a apucat s-o scrie la un an după ce aceasta a murit.

Literatura are posibilitatea de a celebra viețile oamenilor simpli. Asemeni lui Flaubert în Un coer simple, literatura poate face grandioase existențele simple.”

Și cu acest pretext i-a adus Signorei A acest omagiu de a o face nemuritoare și de a-i comemora viața.

Tema centrală a nuvelei e întrebarea: „Cum să trăim? Cum să trăim frumos?” Iar răspunsul îl dă această Signora A, bătrâna care are grijă de un cuplu de tineri, pe care îi învață să trăiască clipa și să nu se gândească atât de mult la viitor. Îi învață să scape de anxietatea cuplului contemporan, veșnic preocupat cu grija zilei de mâine. Victimă a unei tumori, ea însăși învață să traiască clipa pentru că știe că nu mai are multe. Prin urmare și ea e cuprinsă de anxietatea viitorului, însă din cu totul alte motive decât cei tineri.

Datorită Signorei A, Paolo Giordano își citește zilnic horoscopul. Desigur, studiile lui în fizică și matematică, împreună cu parcursul științific pe care i l-a insuflat tatăl său, nu se pupă deloc cu această „apucătură” de a citi în stele. Însă o face nu pentru că crede sau nu în ce îi prevestesc astrele, ci pentru că îi oferă o viziune mai puțin automatică asupra vieții . De asemenea și pentru că e o mică rebeliune zilnică împotriva tatălui său.

Când discuțiile s-au terminat, m-am dus cu tupeu și absolut fără nici o emoție și l-am întrebat dacă pot să-i pun o întrebare în engleză. A zis că-i OK și m-a întrebat de unde sunt. Din România. A fost acolo anul ăsta, la București. „Eu sunt din cealaltă parte a țării, aproape de Ungaria”. M-am scuzat că n-am cartea lui, dar nu gasisem niciuna în engleză ca aș fi cumpărat-o. L-am intrebat daca știe că există o carte foarte asemănătoare cu a lui. S-a uitat pieziș la mine și m-a intrebat „Which one?”. I-am zis că una scrisă de o scriitoare maghiară, Magda Szabo, și se numește Ușa. Când i-a auzit numele, a spus că a citit-o la recomandarea editoriului lui, care a găsit în cartea lui un personaj similar și că am dreptate, sunt foarte asemănătoare personajele lor și că i-a plăcut tare mult. Și mie. Am mai fi vorbit dar așteptau oameni să le semneze cărțile. I-am dat totuși agenda să-mi lase un autograf :) Si am glumit un pic pe seama numelui meu, care doar in Italia e și nume de băiat.

Nu cred că apreciez la adevărata valoare personalitățile la care am acces aici la Berlin. Pentru nemți și pentru alții, mai civilizați, poate e o nimica toată, ceva obișnuit. Dar eu doar seara, după ce vin de la aceste întâlniri, îmi pun capul pe pernă cu un zâmbet obosit și o fericire în suflet că nu știu cum s-o pun în cuvinte și cum s-o scot din mine să vă vorbesc despre ea. Aseară, după ce-am venit acasă, m-am pus să caut și alte festivaluri de literatură de prin Europa, pe unde m-aș mai putea duce să întâlnesc și alți scriitori pe care îi citesc. Și m-am îmbolnăvit câte sunt… Să vă zic că vine Mario Vargas Llosa la Köln în octombrie? Sau Coetzee, Palahniuk și Daoud la Praga, tot în octombrie? Sau Meg Wolitzer la Goteborg? Cred că o să devin o clientă fidelă a acestor întâlniri. Nu de alta, dar am prins gustul și-i tare bun.