Singur în Berlin

alone-in-berlinhans-falladaAutor: Hans Fallada
Titlu original: Jeder stirbt für sich allein
Traducere: Gabriella Eftimie (Editura Polirom), citită în engleză
Naționalitate: german
Gen: ficțiunie istorică
Anul apariției: 1947
Nr. pagini: 588
Ecranizare: Alone in Berlin (2016)
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 5/5

 
Am dat cu ochii de titlul ăsta acum câțiva ani, într-o librărie Diverta, înainte de a vizita Berlinul, dar chiar când îmi descoperisem interesul pentru cărțile despre război. Anul ăsta, mi-am pus pe lista de lecturi o carte despre război și, mutată la Berlin, era alegerea firească. Plus că alegerea mi-a fost întărită de ecranizarea pe care aș fi vrut s-o văd la Berlinală, însă cum n-a fost chip să mai găsesc bilete, am pus și filmul pe lista „de văzut”.

În engleză, varianta în care am citit-o eu, cartea e tradusă cu două titluri: Every Man Dies Alone și, Alone in Berlin, dar în română s-a preferat a doua. Ambele sunt potrivite, însă mie mi-a plăcut mai mult cea cu fiecare moare singur. Subiectul cărții lui Hans Fallada (pseudonimul lui Rudolf Wilhelm Adolf Ditzen) m-am mirat să aflu că e inspirat din fapte reale. Internat într-un ospiciu pentru minți deranjate, Fallada a scris cartea în doar 24 de zile și a murit chiar înainte de publicarea ei. Pentru mine a fost o surpriză foarte plăcută, nu doar pentru că nu mai citisem nimic despre mișcarea de rezistență din Germania, dar nu mai citisem nici un roman despre al II-lea război mondial care să îi vizeze pe nemți, nu pe evrei. N-am citit nimic despre teroarea în care trăiau sub mâna lui Hitler, câtă ură exista între ei, câtă teamă de a nu fi raportați sau de a trăi după noile reguli, câtă frică aveau în suflet, astfel că abia le mai rămânea loc și pentru alte sentimente. M-aș hazarda să spun că nu era mai bine să fii neamț decât evreu, pentru că asta nu-ți garanta siguranța că nu ajungi în lagărul de concentrare. Frica, spaima și deznădejdea erau la ele acasă în sufletele nemților ca și în ale evreilor.

Singur în Berlin începe în apartamentul familiei Quangel, când Otto și Anna Quangel primesc vestea că fiul lor a murit pe front. Durerea le e repede înlocuită de furia care se naște împotriva situației, a lui Hitler și a noii ordini naționale. Nemaiavând nimic de pierdut, lui Otto îi vine ideea de a lupta cumva împotriva sistemului, de a nu sta cu mâinile în sân, de a face ceva care să trezească conștiința celor din jur. Ceva aparent neînsemnat, dar care poate avea efectul bătăii unor aripi de fluture. Ticluiește un plan fără cusur, pregătește totul, o cooptează și pe soția sa în el și se apucă de treabă.

Atenție, urmează spoilere, citiți pe propria răspundere.
arată spoiler

Singur în Berlin, totuși, nu e doar despre familia Quangel. O grămadă de personaje, dintre care unele de cea mai joasă speță, altele cu cele mai nobile conștiințe, fac din Hans Fallada un maestru al portretizării unor personaje complexe. De exemplu, Enno Kluge e o scursură de om, naiv, fricos, dar suficient de descurcăreț încât să trăiască pe spinarea femeilor sau din pariurile la cursele de cai și care nu se dă în lături când i se propune să vandalizeze și să jefuiască locuința unei evreice. Familia Persicke locuiește în aceeași clădire cu familia Quangel, însă, spre deosebire de intimitatea în care trăiesc ultimii, cei dintâi sunt gălăgioși și superiori pentru că unul dintre fiii lor e în SS. Borkhausen e cel mai abject dintre personaje și orice face, are în gând să se îmbogățească cumva. Nu contează ce trebuie să facă pentru asta, nimic nu e prea mult pentru el. La polul opus se găsesc Eva Kluge – soția lui Enno, care nu doar că iese din partid, dar îl sfidează și când pierde și ea totul, se mută la țară și începe o viață puțin mai la adăpost decât în Berlin – judecătorul Frohm, care datorită respectului și influenței de care se bucură, reușeste să intervină exact în ultimul moment.

Apoi, toate aceste personaje excelent compuse interacționează unele cu altele, dând naștere unor dialoguri și situații la fel de excelent gândite și descrise. Printre preferatele mele sunt discuțiile între Otto Quangel și Escherich, interogatoriile, deducțiile și raționamentele inspectorilor care studiază cazul, armonia și înțelegerea din priviri care renaște între Otto și Anna, sfidarea și demnitatea pe care Otto le afișează la proces, determinându-l pe judecător să își iasă din fire și să recurgă la tot felul de tertipuri care par să-i fie inutile în fața curții, dar mai ales efectul pe care vorbele lui Quangel îl au asupra avocatului lui și al lui Escherich.

Ceea ce-l eliberează pe Otto Quangel, în pofida finalului, e felul de a gândi, de a se simți liber, de a fi în control asupra lui și-a vieții lui, de a face întocmai cum dorește, de a nu răspunde în fața unei autorități de care întreaga țară se teme. Odată ce înțelege toate astea, orice i se întâmplă sau orice amenințare e fără putere.

Deși romanul are în centru rezistența opusă sistemului de către familia Quangel, pe lângă ce fac Otto și Anna, mai sunt și alții care încearcă cum pot să reziste și să nu se lase dominați de frica și teroare. Mici acte de răzvrătire care n-au efectele propuse, dar care demonstrează că atunci când n-ai nimic de pierdut și când viitorul poate fi același ca și când ai stat cu mâinele la spate, e mai bine să te implici și să încerci să schimbi ceva. Poate ai noroc, poate reușești, poate pui un punct.

Singur în Berlin e, cu siguranță, una dintre cele mai bune și complexe cărți despre cel de-al doilea război mondial pe care le-am citit. Una dintrece cele mai bune citite anul ăsta. Musai de citit.

sursă foto