Lapte negru

Autor: Elif Shafak
Titlu original: Siyah Süt
Traducere: Bogdan Alexandru Stanescu (Editura Polirom), citită în română
Naționalitate: turcă
Gen: autobiografie
Anul apariției: 2007
Nr. pagini: 352
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor:
Nota mea: 5/5

 
Carte care s-a auto-invitat pe lista mea de anul ăsta, m-am apucat de Lapte negru după ce-am citit despre ea pe blogul Alexandrei. A scris despre Elif Shafak și despre cartea asta cu atâta suflet, că am avut impresia la începutul cărții că scriitoarea și Alexandra sunt aceeași persoană. N-o cunosc pe Alexandra, nici blogul nu i-l citesc de multă vreme, dar acel articol mi le-a făcut una și aceeași pe cele două doamne. Până la final n-am mai avut impresia asta, însă de acum înainte, când o să aud sau o să citesc ceva de Elif Shafak o să mă gândesc mereu la Alexandra.

Întotdeauna am crezut că prima mea întâlnire cu autoarea turcă va fi Bastarda Istanbulului, fiind cel mai vehiculat titlu prin blogosfera literară și pe grupurile de nișă de pe Facebook. S-a dovedit a fi, ca și în cazul lui Isabel Allende și Ernesto Sabato, o carte autobiografică, ce mi-a făcut cunoștință cu ea înainte să îi citesc vreun roman. Îmi plac genul ăsta de prime întâlniri, așa că Lapte negru e doar începutul prieteniei mele cu Elif Shafak.

Nu știu cum, dar în scurta părere scrisă pentru Goodreads, am reușit să ating toate aspectele cărții, așa că, o pun și aici:

Dezbătând dilema “trup vs. creier” și pornind de la întrebarea “Pot avea scriitoarele și copii și o carieră de succes?”, scriitoarea își personifică gândurile, contradicțiile și convingerile dându-le înfățișare umană, întruchipându-le în Degețicile Corului Vocilor Discordante. Iar pentru a face lumină în mintea ei, pentru a trece prin experiența maternității, pentru a înțelege schimbările din mintea și din trupul ei, ia la puricat toate scriitoarele celebre ale lumii și le trece prin filtrul “trup vs. creier”. Ajunge la concluzia că maternitatea este o experiență ca și amprenta digitală: unică și proprie fiecărei femei.

Nu m-am confruntat niciodată cu dilema „carieră vs maternitate” pentru că nu mă interesează cariera. Nu m-am confruntat nici cu alte dileme legate de maternitate pentru că mi-am dorit întotdeauna copii. Cu toate astea, am înțeles-o pe Shafak, i-am înțeles stările și trăirile, îndoielile, chinul și drama interioară. Am înțeles-o și pentru că a explicat-o foarte bine și pentru că s-a folosit de toate exemplele pe care le cunoștea pentru a întoarce problema pe toate părțile. Paginile despre viața ei alternează cu cele despre viețile celor mai de succes autoare, fie că au ales copiii sau cărțiile. Încercând să răspundă la întrebarea „Îți dorești copii?” pe care i-o pune o altă scriitoare bătrână turcă, pe Shafak o apucă transpirațiile și rotițele minții ei se învârtesc ca niște derviși. Corul Vocilor Discordante n-o ajută deloc, ba mai mult o da peste cap, în timp ce încearcă să facă puțină lumină gândindu-se la George Eliott, Simone de Beauvoir, Virginia Woolf, J.K. Rowling, Sylvia Plath, Ursula K. Le Guin, Ayn Rand, Jane Austen, surorile Bronte, Marguerite Duras și multe alte scriitoare. Am adorat paginile alea despre viețile lor pentru că mi-au adus aminte de lucrarea mea de licență: „Statutul femeii în romanul feminin francez al secolului 20”.

Să vorbești despre maternitate și carieră, fără să pomenești de feminism e un nonsens. Shafak despică toate firele feminismului, pornind de la numele ei, trecând prin cel al celorlalte autoare, și ajungând până la semnul egal pus între cărți și copii de către unele dintre ele. Cariera îmbrățișată de Simone de Beauvoir și altele, maternitatea alternată cu cărțiile de către Marguerite Duras, Ayn Rand și Sylvia Plath. Inventarierea tuturor acestor destine care servesc drept exemple n-a scutit-o pe scriitoare de la o depresie post-partum destul de lungă și serioasă. Bine, n-a ajutat nici faptul că sotul ei tocmai atunci îsi îndeplinea stagiul militar, iar ea, refuzând orice ajutor, a trecut de una singură prin venirea pe lume a fiicei ei.

Corul Vocilor Discordante despre care am amintit la început e compus din 6 Degețici, fiecare reprezentând o latură a personalității autoarei. Toate au o înfățișare clișeică în funcție de trăsătura pe care o întruchipează și toate devin enervante când repetă același lucru la nesfârșit. Și când o vezi pe Elif supunându-li-se de parcă n-ar putea gândi cu capul ei. Însă nu trebuie pierdut din vedere faptul că aceste Degețici nu sunt reale, sunt propriile gânduri ale autoarei, propriile idei și contradicții pe care nu le poate controla și care, odată ce se cuibăresc în locul lor din creier, nu se mai dau duse nici cu explicații logice, nici cu sfaturi, nici cu nimc. Sunt idei fixe. Din cauza lor, se chinuie să înțeleagă cum funcționează împreună maternitatea și cariera. Mi-a plăcut alegoria pentru că îi conferă cărții umor și puțin mai mult palpabil. Pe scurt:

In ziua când am aflat ca sunt gravidă, scriitoarea din mine s-a panicat, femeia din mine s-a simțit cuprinsă de-o fericire confuză, pacifista din mine a rămas nepăstoare, cosmopolita din mine a început să se gândească la nume internaționale de bebeluși, sufita din mine a întâmpinat vestea cu bucurie, vegetariana din mine s-a îngrijorat ca va fi silită să manânce carne, iar nomada din mine voia pur și simplu să-și ia picioarele la spinare.

În contextul acestei dezordini mintale, depresia post partum se instalează ca la ea acasă. 8 luni o ține și e cruntă. Autoarea nu mai e nimic din ce era, nu se mai recunoaște, nu se mai regăsește. Nu mai arată ca ea, nu mai simte ca ea. Nu mai e nici scriitoare, nici mamă. Nu doarme, nu mănâncă, nu se spală, nu poate gândi. În schimb plânge și-o doare și mintea și sufletul și neputința de a se smulge din starea asta. Însă la un moment dat, când simte că e destul, când își acceptă noul statut, când reușește să pună cap la cap toate informațiile pe care le are, se face lumină, dezordinea se risipește, eul îi revine la loc. Și îmbrățișează maternitatea cu aceeași fervoare cu care devine o scriitoare mai bună, mai citită și mai iubită. Și mama încă unui copil.

Un lucru ce mi-a plăcut mult la cartea asta și la Elif Shafak e că a scris despre EA nu despre copil. Despre experiența EI în afara iubirii pentru fetița ei. N-a scris nimic despre emoțiile sarcinii, despre miracolul nașterii, și foarte puține fraze despre minunea cu ochi pe care o ținea în brațe. Mi-a plăcut asta pentru că e unul dintre puține locuri în care am citit că femeia nu se anulează pe sine după ce devine mamă. Nu se transformă în DOAR mamă, le poate face pe amândouă și punând accentul pe ce s-a întâmplat doar cu ea în  experiența asta imprimă cărții multă sinceritate. Eu nu-s femeie de carieră, am mai spus-o de o mie de ori, nu mă interesează jobul decât în măsura în care îmi aduce un venit și-mi permite să trăiesc decent. Nu vreau funcții, nu vreau faimă, nu vreau recunoaștere profesională. Dar nici DOAR mamă nu vreau să fiu. Cred că toate putem fi și mame și altceva, nu la nivelul lui Elif Shafak, recunoscute mondial, dar măcar la nivel personal, individual, care să ne aducă satisfacție și în afara maternității.

Cred că Lapte negru e o carte pentru toate femeile, mame sau ne-mame. Așa că, dacă aveți încredere în recomandările mele, puneți mâna pe ea. Nu cred că o să-mi reproșați.

Tiiii, ce frumoasă e Elif Shafak, acum o văd prima oară.

sursa foto: Laura Caltea