Open

openjr-moehringer - andre agassiAutor: Andre Agassi (J.R. Moehringer)
Titlu original: Open (An Autobiography)
Traducere: Paul Slayer Grigoriu (Editura Publica) , citită în original
Naționalitate: american
Gen: autobiografie
Anul apariției: 2009
Nr. pagini: 447 (Knopf)
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor:
Nota mea: 5/5

 

„It’s no accident, I think, that tennis uses the language of life. Advantage, service, fault, break, love, the basic elements of tennis are those of everyday existence, because every match is a life in miniature.”

Prima și prima dată când am citit despre autobiografia lui Agassi a fost în 2012, pe blogul Biancăi, o adevărată fană a tenisului. Credeam că îi comentasem atunci, dar se pare că nu. Nu i-am spus că datorită ei am devenit curioasă de viața lui Agassi povestită de el, nu de tabloide. La vremea aceea, autobiografiile vedetelor încă mi se păreau niște nonsensuri, pentru că aduceau a aroganță. De ce să scrii tu despre tine când pot scrie alții după ce mori. Spuneți și voi fel de gândire! Noroc că mi-am revenit și că mi-a venit mintea la cap, dar asta s-a întâmplat tot cu ajutorul cărților.

Încă de la primul articol știam că Open e o carte pe care o voi citi la un moment dat, iar diversele ocazii cu care m-am reîntâlnit cu ea n-au făcut decât să-mi întărească dorința asta. Și totuși am amânat lectura așa cum fac cu foarte multe alte cărți. Ce să fac dacă „m-am născut cu o listă de cărți pe care n-o voi termina niciodată”? Cărțile se bulucesc una în fața alteia care să aibă întâietate. Open a avut anul ăsta și pe de o parte mă bucur, pe de alta aș fi vrut să o citesc mai devreme. Pentru că e o carte extraordinară, pe care abia am putut-o lăsa din mână și, paradoxal, de care am tras cât am putut pentru a-mi prelungi plăcerea lecturii.

Despre tenismenul Andre Agassi nu știam mare lucru în afară de mult mediatizata sa relație cu actrița Brooke Shields și faptul că chelea. Lucruri superficiale, pentru că nu eram și nici acum nu sunt pasionată de tenis (chiar dacă țin cu Simona Halep și share-uiesc articole despre ea pe Facebook). Însă grație acestei cărți înțeleg mai mult și respect mai mult tenisul. Open nu este o carte pentru fani, nu este pentru iubitorii tenisului sau ai sportului, este o carte pentru toată lumea. O carte în care un om cu multe defecte, multe tulburări, multe greșeli, exagerat de mult talent, dar și un om care a avut puterea să(-și) revină de fiecare dată când a fost la pământ își spune povestea, în primul rând pentru copiii lui, apoi pentru a fi înțeles.

O viață cuprinsă în peste 450 de pagini e greu de rezumat într-o recenzie în care aș spune tot, în care aș da copy paste la toate citatele pe care le-am scos din carte (oh, wait, am un blog pentru asta, citiți-le aici). Și chiar dacă n-o să ating toate aspectele, chiar dacă n-o să povestesc lucruri pentru a nu le uita (spre deosebire de Agassi nu rețin tot ce citesc, ce văd, ce observ), sper să fiu coerentă și să nu sar, din entuziasm, de la una la alta.

Open începe cu ultima victorie a lui Agassi, cea de la US Open-ul din 2006, împotriva lui Bagdhatis. În primul capitol sunt cuprinse în câte un cuvânt, o frază, un paragraf, toate momentele și toți oamenii importanți din viața lui: ura pentru tenis, iubirea pentru tenis, soția sa – Steffi Graf, copiii – Jaden și Jaz, antrenorul și unul dintre oamenii care i-a fost alături aproape întreaga carieră – Gil, durerile de spate, ura pentru tenis, iubirea pentru tenis. Citiți cartea și-o să înțelegeți de ce mă repet.

Smuls dintr-o copilărie normală de către un tată obsedat de tenis, Agassi crește urând jocul, rachetele, mingile, dragonul care îi scuipa mingile pe terenul din spatele casei, urând faptul și resemnându-se cu gândul că nu are nici un cuvânt de spus în ceea ce-i privește viața. Nu poate lua nici o decizie pentru că influența tatălui său e mult prea puternică și nimeni și nimic nu i se poate sustrage. Câteva pagini de bad parenting care au făcut din Agassi campionul de mai târziu pe care nici nu știi cum să le iei. Să-ți pară rău pentru el și să-l urăști pe tată sau să-i mulțumești că datorită lui, Agassi a încântat lumea cu jocul și talentul său. Nu pot răspunde la întrebarea asta și nici nu-i datoria mea.

Când tatăl se simte în sfârșit depășit de talentul său, recunoaște asta și investește toți banii într-o academie de tenis la care îl trimite în exil pe fiul său. Academia se dovedește a fi un chin, pe lângă disprețul pentru tenis. Condițiile sunt de toată jena, profesorii și antrenorii lasă de dorit. Agassi își începe rebeliunea. Își vopsește părul (la un moment dat joacă cu o creastă roz), își găurește urechile, se îmbracă ciudat, bea, fumează și face toate tâmpeniile pe care le face un adolescent certat cu lumea din jurul său. E singurul mod în care se poate împotrivi, singurele decizii pe care le poate lua singur. Evident că acest comportament atrage după sine tot felul de pedepse, însă consțient de talentul și valoarea sa, întoarce lucrurile în favoarea lui. Renunță la școală, cere turnee importante și un antrenament pe măsură.

Mereu captiv în hățișul din mintea sa, liber și totuși ținut în lesă și-n cuști invizibile, Agassi nu-și găsește locul decât lângă câțiva oameni: cele trei iubiri despre care vorbește și care-i sfâșie sufletul (Wendi, Brooke și Steffi), Perry – prietenul lui din copilărie, Philly – fratele său mai mare, Gil – omul care s-a ocupat atât de condiția lui fizică, cât și de mintea lui, Brad – antrenorul care i-a modelat felul de a gândi, care l-a ajutat să cucerească primele titluri, J.P – un pastor care a fost psihologul care l-a liniștit întotdeauna, fie la telefon, fie în persoană. Mi-a plăcut enorm că nu și-a schimbat anturajul și-a rămas cu câțiva oameni de încredere în jurul său, oameni pe care i-am iubit și eu prin cuvintele pe care Agassi le-a spus despre ei.

Open n-ar fi completă fără rivalitățile de pe terenul de tenis și Agassi varsă tot. Simpatii, antipatii, prietenii. Îl urăște pe Boris Becker și nu se dă înapoi de la a-l înjura și de la a-l numi „motherfucker”. Îi critică pe toți cei care îi stau de cealaltă parte a fileului, le studiază, analizează și demontează stilul, le anticipează mișcările, le citește gândurile, toate astea în timp ce își gândește propria strategie. A fi martor la raționamentele unui sportiv, a pătrunde într-o minte care nu se odihnește niciodată, care lucrează mai mult decât corpul într-o situație în care corpul contează m-a umplut de uimire. Nu-mi aduc aminte, dar cred că citeam cu gura căscată de admirație pentru că pur și simplu mă impresiona la maxim tot șirul acelor gânduri și strategii. Mi-a plăcut că le-a dat Cezarilor ce-a fost al Cezarilor și a dedicat paragrafe întregi geniilor tenisului, care s-au dovedit a fi mai buni decât el în repetate rânduri. A știut să-i laude chiar și când știa ca n-au jucat cel mai bun tenis, dar au fost deasupra lui. Și cel mai mult dintre toate mi-a plăcut cum a vorbit despre Pete Sampras. Orice mare sportiv are un rival care-l face mai bun, un rival de care se teme și cu care se întâlnește de mai multe ori în carieră. Pentru Agassi acesta a fost Sampras. Știau asta amândoi, știa publicul, știa presa, știa tot globul pământesc. Știam și eu, chiar dacă nu în detaliu. Mă copleștește felul în care Agassi vorbește despre Sampras. Niciodată, poate doar cu 2-3 excepții, nu îi spune, așa cum fac eu, Sampras. Îi spune „Pete”. Întotdeauna „Pete”. Mi s-a părut o dovadă enormă de respect, de prietenie, de recunoaștere, de complicitate. Pete, printre toți ceilalți cărora le spune pe numele de familie.

Steffi Graf e a doua persoană de care vorbește la superlativ, pe care o iubește încă dinainte de toate celelalte femei, pe care o admiră și căreia îi recunoaște și-i consolidează statutul de cea mai bună tenismenă din lume. Nici despre ea nu știam mare lucru, însă din nou mi-a căzut mandibula când i-am citit pagina de Wikipedia.

Autobiografia lui Agassi e înmuiată în sentimente, în tot felul de sentimente și trăiri interioare atât de viu descrise și povestite că e că  și când te-ai uita cu microscopul în capul lui, în inima lui. Își recunoaște toate slăbiciunile, își exorcizează toți demonii punându-i pe hârtie, își ispășește toate păcatele vorbind despre ele.

E prima carte care mă face să plâng după ce-am terminat-o, amintindu-mi de ea. Scriind acum despre ce impresii mi-a lăsat, despre ce mi-a transmis și mi-a oferit Agassi prin cuvintele lui, am lacrimi în ochi, oricât de siropos sună.

J.R. Moehringer, cel care a pus în cuvinte viata tenismenului, ce-a văzut în înregistrările meciurilor lui, e magistral. Absolut magistral, iar rezultatul e una dintre cele mai iubite autobiografii care s-au scris vreodată.  Vă provoc să mă contraziceți :) Umor, sensibilitate, tone de emoție de toate felurile. Una dintre cărțile mele preferate, cu siguranță una din cele 5 pe care le-aș recomanda oricui m-ar întreba.