Fructele mâniei

Autor: John Steinbeck
Titlu original: The Grapes of Wrath
Traducere: Dumitru Mazilu (Editura Rao), citit in original
Naționalitate: american
Gen: ficțiune istorică
Anul apariției: 1939
Nr. pagini: 455 (Penguin Books)
Ecranizare: The Grapes of Wrath
Alte cărți de același autor: Șoareci și oameni, Iarna vrajbei noastre
Nota mea: 3/5

   
Mi-aș fi început recenzia cu ideea asta: „nepermis de mult (2 luni) am zăbovit la Fructele mâniei, dat fiind că este una dintre cele mai importante cărți din literatura americană și chiar și cea universală.” Însă atunci când nu te atrage o carte, nu îți vine să lași orice și să te sui în vârful patului să citești. Orice ar fi fost mai entertaining decât să mă pun să citesc. Dacă mă întrebați de ce n-am abandonat-o, păi nu mi-a displăcut atât de mult încât să o abandonez. E drept că m-am chinuit și chiar am avut momente în care am simțit că-s masochistă, dar nu m-am lăsat. Oana strigă în toate zările că-i una dintre cărțile ei favorite, așa că am tot sperat că până la final, îi voi da a treia steluță pentru că m-a impresionat cu ceva, nu doar pentru statutul de capodoperă pe care îl are. Dar nu. Doar pentru statutul ăsta i-am dat a treia steluță.

Deși cartea per total nu m-a impresionat, sunt capabilă să-i recunosc meritul lui Steinbeck de a fi redat o bucată din istoria Americii într-un fel care, sunt sigură, pe americani îi atinge până în maduva oaselor. Am citit Fructele mâniei în engleză și pentru prima dată zic asta, cred că a fost o greșeală și e foarte posibil ca din cauza asta să nu-mi fi plăcut. Maestru al limbajului, Steinbeck citit în engleză, pentru un non-nativ, poate fi o provocare. Pe care eu n-am îmbrățișat-o deloc. Îmi place să aud dialectul din Oklahoma, dar nu și să-l citesc. A fost prima mea întâlnire cu el în scris și… uf, n-a fost bine deloc. A trebuit să mă concentrez un pic mai mult decât de obicei la ce citesc pentru că nu doar că gramatica e praf (la urma urmelor, personajele sunt niște oameni ai muncii pământului), dar pronumele „it” e înlocuit cu „her”, „family” e „fambly”, „’F” e „if”, „fore” e „before” și multe alte chestii de genul care nu-mi vin acuma pe moment. Fraze care par că n-au sens, lipsește subiectul sau predicatul, vă spun… o adevărată provocare. Lectura n-a decurs lin, dialogurile sunt greoaie. Ce mi-a plăcut însă, și cu asta închei cu stilul Fructelor, au fost capitolele în care Steinbeck lasă personajele într-un anumit loc și moment și descrie background-ul istoric, la modul general. În care arată migrația celor din est spre vest, în care redă starea generală a oamenilor și a lucrurilor în timpul Marii Depresii. Au fost singurele pagini care mi-au ajuns cumva la suflet, deși e ciudat, pentru că în mod normal reacționez mai bine la exemple, nu la teorie.

Și-acum un pic despre subiect. Plasat în timpul Marii Depresii, romanul spune povestea familiei Joad, familie numeroasă, care-și câștigă traiul din munca pământului. Însă o dată cu vremurile grele, rămân fără fermă și pamânt, prin urmare fără mâncare și fără acoperiș deasupra capului. Sunt nevoiți să lase totul în urmă și să părăsească Oklahoma pentru a-și face un rost în California. Acolo unde scrie pe o broșură că e de lucru grămadă și că pot câștiga frumușel. Familia Joad, adică Ma și Pa Joad (părinții), Grampa și Granma (bunicii), Uncle John, copiii Tom, Noah, Al, Rose of Sharon, Ruthie și Winfield, plus un fost preot și Connie, soțul lui Rose of Sharon, își strâng toate boarfele, le încarcă într-un camion și își propun  să traverseze țara pentru a-și găsi de lucru. Pe drum însă, din cei 13 membri ai echipajului, mai rămân 6. Unii mor, alții pleacă de unii singuri pe drumul lor, alții sunt urmăriți de poliție și trebuie să se ascundă. Migrația lor se întinde pe tot parcursul romanului și ai impresia că niciodată nu vor mai ajunge la destinație. Chiar și când ajung, trebuie să plece. Pentru că sistemul pe care funcționează treburile în California e bazat pe înșelătorie. În toată țara s-au împărțit broșuri cum că acolo vor găsi de lucru, așa că toată țara se bulucește să lucreze. Ceea ce însemna că la cât de disperați erau oamenii, ar fi lucrat pe oricât. Sunt plătiți mizerabil, astfel încât nu-și permit nici să mănânce decent, darămite să se mai și așeze la casele lor. Lucrează de dimineața până seara pe niște bani de nimic, dar angajatorului nu-i pasă pentru că are de unde să facă rost de mână de lucru. Întotdeauna va fi cineva mai disperat care va lucra pe și mai puțini bani.

Deși Steinbeck n-a reușit să mă pună în locul personajelor, m-am pus eu singură. Cum ar fi dacă aș fi nevoită să las tot ce am, TOTUL: viața, casa, pământul și să plec într-un alt colț de țară fără să mă bazez pe nimic? Să ne înțelegem, eu îmi doresc să las totul în urmă și să plec în altă țară, dar dacă m-ar forța cineva să o fac și în urma mea să se șteargă orice urmă a existenței mele în locul ăla, probabil aș suferi ca Grampa Joad. N-aș muri, ca el, dar m-aș simți despicată în două să-mi văd viața furată de bănci. Am putut, deci, rezona cu drama lor.

Apoi, unul dintre cele două personaje puternice ale cărții, Ma Joad, treptat devine stâlpul familiei atunci când bărbații cad în depresie că nu pot munci, deși își doresc asta mai mult ca orice. Mi-a plăcut de ea, de înverșunarea și de bunătate ei, de skill-urile organizatorice și de autoritatea dobândită pe drum. Al doilea personaj puternic, Tom Joad, care e și protagonistul romanului, e OK, dar nu ajunge unde aș fi vrut să ajungă: să fie personajul meu preferat. De Jim Casy, fostul preot, mi-a plăcut mai mult.

Sunt o grămadă de spus despre cartea asta și n-am cum să le acopăr într-o recenzie sumară pe blog. Aproape fiecare personaj e un subiect în sine, deci ar fi multe de povestit, dar mă opresc aici.

Chiar dacă nu reiese din ce-am scris, mă bucur că am citit cartea asta. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că am mai învățat ceva nou din istoria Americii.