Adam și Eva

adam-si-evaLiviu-RebreanuAutor: Liviu Rebreanu
Titlu original: Adam și Eva
Naționalitate: român
Gen: roman filosofic, roman de dragoste
Anul apariției: 1925
Nr. pagini: 288 (Editura Litera)
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: Ion, Pădurea spânzuraților
Nota mea: 2/5

 
La a doua tentativă de a citi Adam și Eva, am dus-o la bun sfârșit. Și cred că asta e doar datorită spectacolului de teatru pe care l-am văzut de două ori. Altfel, probabil aș fi abandonat-o definitiv. Știu că pentru mulți e cartea preferată, cartea de căpătâi, cea mai frumoasă poveste de dragoste etc… pentru mine a fost încă o carte citită prea târziu. Mult prea târziu pentru că n-am găsit în ea mai nimic care să mă impresioneze. De aș fi citit-o în liceu sau în facultate, cu siguranță aș fi și plâns, aș fi pus-o pe același piedestal cu cărțile lui Drumeș, pe care acum nu cred că le-aș mai adora ca atunci. Fiecare carte are o vârstă la care trebuie să fie citită, iar pentru Adam și Eva, vârsta aia nu e peste 30 de ani. Cel puțin nu în cazul meu. Pe de altă parte, de spectacolul de teatru am fost chiar fascinată.

Probabil sunt puțini cei care n-au citit cartea lui Rebreanu sau nu știu despre ce-i vorba, dar o să încerc să rezum pe scurt subiectul. Structurată pe capitole cu nume de femei, Adam și Eva pare o colecție de povestiri care n-au legătură una cu alta. De fapt legătura e făcută prin călătoria sufletului dintr-un trup în altul. Mi-a plăcut ideea acestei călătorii timp de 7 vieți, vieți în care sufletul își caută perechea. Abia în cea de-a 7-a viață are șansa să se împlinească prin iubirea eternă și împărtășită.

A şaptea viaţă pămînteasca e sfîrşitul carierei materiale a sufletului. În viaţa a şaptea deci bărbatul trebuie să întîlnească pe femeia care întrupează perechea lui sufletească şi să se unească negreşit cu ea. Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care îşi începe a şaptea existenţă materială. Moartea ce încheie ultima viaţă pămînteasca înseamnă însă izbăvirea cea mare a sufletului. De aceea în clipa despărţirii de învelişul material, sufletul dobîndeşte conştiinţa pură atotcuprinzătoare prin care, ridicîndu-se deasupra timpului şi spaţiului, poate contempla simultan toate vieţile sale în afară de lumea spirituală. Contemplarea fiind preludiul eternităţii, se manifestă în ochii muribundului ca o străfulgerare de lumina incomparabilă. E culminaţia vieţii pămînteşti în revelaţia fericirii veşnice.

Cele 7 povești au în centru câte un bărbat (Toma Novac, Mahavira, Unamonu, Gungunum, Axius, Adeodatus şi Gaston) care la un moment dat în viață, atunci când se așteaptă cel mai puțin, o zărește pe stradă, în pădure, la curtea vreunui conducător pe cea pe care n-a întâlnit-o niciodată, dar pe care o iubește din prima clipă (Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne, și Ileana). Și se îndrăgostește atât de brutal încât de fiecare dată sfârșește prin a muri din cauza ei, întrucât e o dragoste atât de obsesivă și de acaparantă încât toți acești bărbați își pierd mințile și acționează cum nu au acționat vreodată.

Filosofia sufletului călător ne este introdusă încă din primul capitol când Tudor Aleman îi explică lui Toma Novac teoria conform căreia:

Cele doua principii se diferenţiază îndată în două suflete, bărbat şi femeie, sortite de-acum vieţii materiale. Urmează căi diferite spre aceeaşi ţintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenţei pămînteşti, purtînd pretutindeni dorul lor de unire şi permanenta nostalgie după lumea spirituală; în clipa cînd sufletul gol se întrupează, începe viaţa omului. Pentru suflet e încercarea supremă, încătuşat complet în coaja materială, trebuie să-şi recucerească anevoie cunoştinţa de sine, să urmeze supus legile vieţii materiale. Mereu trează stăruie doar trebuinţa de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac şi se desfac toate legile şi convenţiile morale şi sociale, tot ceea ce se numeşte emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om.

Îmi place ideea, dar felul în care o expune Rebreanu nu m-a convins aproape deloc. Mi-au plăcut unele dintre personajele masculine, însă cele feminine au fost foarte vag schițate. Întotdeauna ei le caută pe ele, ele sunt găsite și le cad în brațe pentru că, la fel ca ei, și ele simt acea atracție neînțeleasă, acel abandon inexplicabil. Mi-ar fi plăcut să fie explorate mai mult, conturate mai bine. Apoi, pe unde m-a pierdut Rebreanu a fost la poveștile din India și Babilon, deși nici Egiptul sau epoca romană nu m-au dat pe spate.

M-am tot gândit dacă să-i dau 2 sau 3 stele, parcă mă și simțeam vinovată să îi dau numai două, având în vedere că e vorba de Rebreanu și că Ion și Pădurea spânzuraților mi-au plăcut la vremea lor. Dar oricât m-am chinuit să găsesc ceva pentru a treia steluță, n-am găsit. Singurele lucruri care mi-au plăcut la Adam și Eva au fost ideea călătoriei sufletului timp de 7 vieți și cea a forței dragostei la prima vedere. N-am considerat că ideile, deși bune, merită acea stea în plus.