Mai un pic și-o să semăn cu Saturn

La 31 de săptămâni, unele foste gravide sau pur și simplu oameni care află că-s în 7 luni, îmi spun că am o burtă mică – nu pun poză ca n-am niciuna bună de arătat (poate ar trebui să-mi fac poze mai des). Mie nu mi se pare că-i mică deloc, având în vedere că trebuie s-o car cu mine peste tot. Și e din ce în ce mai greu: merg ca o rață, abia respir, mă umflu de la căldură și retenția de apă de nu-mi mai găsesc gleznele, cu greu îmi pot lua șosete, statul picior peste picior e o provocare, dar cel mai distractiv e când vreau să-mi fac unghiile de la picioare sau alte toaletări cosmetice de la brâu în jos…

Ada crește tot mai mult, iar ieri am aflat la control că are 1,700 gr, că placenta arată bine, că nu dă semne de îmbătrânire, că lichidul amniotic e în regulă și el și că domnișoara s-a întors și se pregătește să vină pe lume (ce-mi place formularea asta :) ). Am bănuit și eu că s-a întors pentru că prea dădea din ceva sub diafragmă și mă gândeam că numai cu picioarele poate s-o facă, având în vedere că de 3 luni e tot cu capul în jos și cu fața lipită de peretele uterului. Fața i-a rămas acolo, tot zgârcită la vedere, dar o iert, că mi-a făcut bucuria unei poze la care mă uit zilnic, de parcă nu mi-ar fi lipită de creier și de retină deja de prima dată de când am văzut-o. Și cum e tot mai măricică, dă din picioare tot mai tare. Până acum mă gâdila, mă amuza să mă uit cum se mișcă burta deasupra mișcărilor ei bruște sau mai leneșe, dar acum deja are momente în care dă cu putere de tresar. Nu mă doare, doar că mă ia prin surprindere și reacționez.

Mai sunt două controale până la marea întâlnire și nu-mi vine să cred. Unii spun că timpul a trecut în viteză, alții că parcă-s gravidă de-o eternitate. Mie nu mi se pare nici că a trecut repede, nici încet, dar parcă momentul ăsta părea mai îndepărtat. Abia aștept s-o văd, s-o țin în brațe și să mă uit la ea ca la cel mai frumos peisaj. Să fie atât de puternic sentimentul să n-o pot cuprinde cu sufletul, deși ea o să fie așa micuță. Un ghem de om pe care îl voi descoperi treptat cu bune și cu rele în timp ce mă voi descoperi și pe mine  într-o altă ipostază și sub o nouă titulatură, aceea de mamă. Nicicum nu mă pot obișnui cu asta, nu simt că-mi aparține sau că mă descrie cuvântul „mamă”, de fapt, nici nu vreau să mă gândesc la asta pentru că mă podidesc milioanele de responsabilități care vin odată cu el și mă sperie. Prefer să mă gândesc că mi-a fost dată sau m-a ales o fetiță  să fiu eu cea care o ghidează în viață, să fiu lumina ei atunci când nu știe ce să facă, să o iubesc mai mult decât o va putea iubi vreodată cineva pe lumea asta. Iar o iau pe ulei și-o dau pe siropoșenii, dar înțelegeți, capul și corpul meu sunt loc de joacă pentru hormoni și de obicei ies în parc după fiecare control.