Eleganța ariciului

lelegance-du-herissonmuriel-barberyAutor:  Muriel Barbery
Titlu original: L’Élégance du hérisson
Naționalitate: franțuzoaică
Gen: roman
Anul apariției: 2006
Nr. pagini: 359 (Gallimard)
Traducere: Ion Doru Brana (Editura Nemira) – citită în franceză
Ecranizare: Le hérisson
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5

 

Din zece cărți citite de la începutul anului, șapte sunt scrise de femei. Nu mi-am propus asta, dar așa s-a întâmplat să aleg lecturi bazate mai degrabă pe țara de proveniență a autorilor decât pe sexul lor. La fel ca și Anotimpul fructelor de mango și Eleganța ariciului se afla pe lista recomandărilor cititorilor blogului. Diferența e că pentru ultima am auzit o grămadă de laude și era deja pe lista mea de lecturi. Recomandarea i-a grăbit însă lectura, deși după nume aș fi putut paria că Muriel Barbery e scriitoare de limbă engleză și nici nu m-aș fi gândit că e franțuzoaică. Iar dacă o carte e scrisă în original în franceză sau engleză, o citesc în original, deși nu întotdeauna cu franceza e la fel de simplu ca și cu engleza. Dar mă străduiesc, citesc de două ori și tot nu mă las. Așa a fost și cu Eleganța ariciului: începutul a fost mai greu, dar dupa câteva pagini, lectura mergea șnur. Nu și povestea însă. Am intrat în ea mai greu, abia după jumătate de carte și ăsta e motivul pentru care i-am dat doar 4 și nu 5 stele.

Eleganța ariciului e povestită prin două voci: cea a lui Renée Michel, portăreasă îNtr-o clădire de bogătași și Paloma Josse, o elevă locatară în aceeași clădire. Ambele au în comun inadaptarea socială, o inteligență care nu-și găsește exprimarea în niciuna dintre ele și o viziune asupra lumii destul de suspicioasă. Ah și dragostea pentru pisici și cultura japoneză.

Renée Michel are 54 de ani, e văduvă, urâtă, grasuță, mignonă, mizantropă, dar deosebit de inteligentă, citită și cultă. Îi plac toate artele, e fascinată de tot ce ține de Japonia, e înnebunită după blockbusterele americane și îl citează și pe Eminem dacă-i cazul.  E portăreasă de 27 de ani, cunoaște toate familiile care locuiesc în clădire, toate hibele și toate ifosele lor. Prietena ei cea mai bună este Manuela, menajera aceleiași clădiri, iar companionul ei nelipsit e Leo, pisica portocalie botezată însă dupa Lev Tolstoi (care în franceză e Leo). Scopul lui Renée e să nu iasă în evidență cu nimic, să nu cumva să-și trădeze această a doua natură, să nu dea de bănuit că e mai mult decât ce se așteaptă lumea de la ea să fie. E de-a dreptul obsedată să nu spună nimic ce ar putea lăsa de înțeles că a deschis vreo carte în viața ei.

Paloma e mezina familiei Josse, care le 12 ani e prea inteligentă pentru vârsta ei, prea desteaptă pentru familia ei, prea inadaptată generației sale. Așa că plănuiește ca în ultima zi de școală să se sinucidă. Nu-și vede utilitatea pe lumea asta în care nimeni n-o înțelege și nici ea nu înțelege pe nimeni. La școală face eforturi pentru a părea mai proastă, mai slab pregătită, se chinuie să nu strălucească la nimic și cu toate astea tot e cea mai bună din clasă. Sora ei mai mare, Colombe (porumbel în franceză) îi pare o snoabă și-o cretină pe care n-o suportă, iar mama ei, psiholoagă, e, în viziunea Palomei, o superficială și-o spălată pe creier de psihologul propriu.

Cele două naratoare nu interacționează mai mult de strictul necesar, care e aproape nul în prima jumătate de carte. Liantul dintre ele apare la jumătatea cărții și se numește Kakuro Ozu, primul locatar al clădirii care se mută într-un apartament pe care nu-l moștenește, ci-l cumpără. Stând toată ziua la poartă, Renée  observă obiectele de artă care sunt cărate și aduse pentru apartamentul lui. De partea ei, Paloma povestește despre unul dintre puținele momente de euforie pe care le simte în ultima vreme și-acela e când are șansa să vorbească cu dl. Ozu în japoneză, când se nimeresc împreună îl lift. Ambele protagoniste devin fascinate de japonez, dar mai mult de atât, toți locatarii sunt intrigați și curioși de apariția lui. Kakuro Ozu e pe buzele tuturor și toți vor să-i intre în grații. Evident fiecare cu alt motiv, însă cele mai pure sunt ale Palomei. Renée  nu dorește atenție, dar tot îi stârnește curiozitatea. Sentiment ce se dovedește a fi reciproc pentru că pe dl. Ozu, masca lui Renée nu-l păcălește. Nici pe Paloma în întregime, dar ea nu e atât de intrigată pentru a săpa mai adânc. Kakuro însă o face. Îi bănuiește natura ascunsă și o prinde în capcană când îi vorbește despre ceva și portăreasa răspunde, fiind luată de val de subiect. Îi e de ajuns un singur răspuns, scurt, pentru a deveni obiectul interesului dlui. Ozu.

Între timp, însă, japonezul se împrietenește mai mult și cu Paloma, cu care discută și despre Madame Michel și despre adevărata ei natură. Amândoi își propun să o descopere și să n-o lase să se irosească în cămăruța ei de la parter. Paloma îi cere mamei ei s-o lase să stea cu portăreasa, iar dl. Ozu o invită la cină la el în apartament. Renée, deși e o întregă zdruncinare a lumii ei, acceptă și cu ajutorul Manuelei, se pregătește, se coafează și acceptă invitația la cină. Se leagă între ei o legătură bazată pe seducția minților, o înțelegere și-un respect reciproc cu care Renée nu e obișnuită, dar care îi dă o nouă viziune asupra lucrurilor. În același timp, Paloma o descoperă și ea puțin câte puțin pe Renée și Renée e plăcut surprinsă de natura fetei.

Totuși, ceva pune capăt acestor relații care încep să se infiripe, acestor descoperiri care bucură lumile celor trei personaje. arată spoiler

Însă ce se întâmplă îi schimbă definitiv pe cei trei.

Titlul cărții e explicația pe care Paloma o dă în jurnalul ei:

Mme Michel, elle a l’élégance du hérisson : à l’extérieur, elle est bardée de piquants, une vraie forteresse, mais j’ai l’intuition qu’à l’intérieur, elle est aussi simplement raffinée que les hérissons, qui sont des petites bêtes faussement indolentes, farouchement solitaires et terriblement élégantes.

Pe românește, o traducere brută: dna. Michel are eleganța unui arici: în exterior e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar în interior e la fel de rafinată ca aricii, ființe cu o falsă indolență, puternic solitare și teribil de elegante.

Mi-a plăcut mult cartea, în special de când apare dl. Ozu, dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut să le descopăr pe cele doua eroine și din poveștile lor. Paloma, deși nu-și propune, e chiar amuzantă, iar Renée e foarte strategică în a-și ascunde firea și pasiunile. O recomand cu căldură și-s sigură că la sfârșitul anului va apărea în topul celor 10 cărți preferate. Unde mai pui că la final abia m-am abținut să nu plâng? Eram în tren, deci nu puteam să dau frâu liber emoților.