Mămici, diminutive și plural

Dacă de primele două dăți n-am reușit, cu articolul ăsta am mari șanse să-mi pun mamele în cap. Nu asta e intenția mea, desigur, dar aversiunea mea față de folosirea diminutivelor și a numărului plural odată cu începerea sarcinii și până împlinește copilul 10 ani s-ar putea să le învrăjbească împotriva mea. Dacă măcar o singură femeie va înțelege că-i de prost gust – și nu drăguț, cum își închipuie ele că sună – consider că mi-am făcut treaba.

De ce sunt împotriva diminutivelor? Pentru că în afară de „bebeluș”, obiectele pe care le folosește la vârsta aia și părțile corpului lui, care sunt mici și pot fi diminutivate pentru că descriu exact niște „mânuțe”, „piciorușe”, „căpșor”, „ochișori”, „degețele”, „guriță” etc, celelalte mi se par niște alinturi inutile ale mamelor. În chimb, mă apucă toți dracii când aud „am împlint 5 lunițe”, „păpică”, „apișoară”, „căcuță”, „bebel”, „medicamentuțe”, „cremișoară” și muuuulte altele. Zici că odată ce-ai născut, ți se înlocuiește bebele cu o pungă inepuizabilă de diminutive. Până la un an și ceva, copilul oricum nu înțelege prea multe din ce zice mama. E OK să le folosești când vorbești cu el, dar de ce, pentru Dumnezeu, folosești diminutivele în discuția cu oamenii mari?? De ce unele femei simt nevoia să se răsfețe înaintea altor femei, mame sau ne? Tot din categoria asta fac parte și cele mai enervante: „graviduță” și „burtică”. Dacă ultima e „burtică” cel puțin până pe la 5 luni, de atunci încolo e ditai burtoiul. Sună a ironie ieftină să îi spui unei femei cu circumferinta de 130cm că are o burtică.

De ce sunt împotriva pluralului? Pentru că sunt puține activități pe care chiar le faceți împreună.Vă plimbați sau dormiți împreună, de exemplu. Dar când îi dai să mănânce bebelușului, nu mâncați împreună, mănâncă doar el.
Caca iarăși nu faceți împreună, poate doar dacă-l ții în brațe când stai pe budă și întâmplător face și el. Altfel de ce ai spune „facem caca”? De fapt, de ce ai spune asta cuiva??
„Am împlinit 10 luni”. Bebelușul împlinește o lună, două, trei, un an, doi, trei. Nu tu. Tu ai undeva peste 15 ani mai mult ca sigur, nu mai împlinești o lună de viață nici să vrei.
„Am făcut febră”. Doar dacă ați făcut amândoi, altfel a făcut numai copilul.
„Am învățat să mergem”. „Stăm deja în fund.” Pe bune? Cam trist dacă abia după 20,30 de ani ai învățat să mergi și să stai în fund. Dacă ai învățat să mergi când aveai un an, de ce folosești pluralul când învață copilul tău?

Mă rog, ați înțeles ideea și sigur știți și alte exemple, fără să umplu eu blogul cu perle de-ale mamelor.

Un alt obicei este acela de a vorbi despre copilul tău în diverși termeni care n-au nici o legătură cu bebele: „gălușcă”, „boboloț”, „gâză (mică)”. De ce i-ai mai dat un nume atunci, dacă tot vorbești despre el/ea în termeni de-aștia? Din nou, un alint al mamelor în fața altor femei care nu mi se pare la locul lui.

Da, e ok să-ți alinți copilul, să vorbești cu el cu diminutive, la plural, cu termeni drăgălași, dar când o faci când vorbești cu oamenii mari, deja nu mai e ok.

Apropos, că eram curioasă dacă în afară de mine și prietenele mele, își mai dau și alții ochii peste cap când aud vreo femeie vorbind așa. După ce mi-am scris textul, am descoperit că și alții simt la fel, culmea despre aceleași cuvinte, semn că româncele iubesc diminutivele și pluralul. :)