Oamenii-Schnauzer

Dacă n-aș fi ilustrat articolul ăsta cu poze, v-aș fi provocat să ghiciți la ce mă refer. Dar așa, dacă vă uitați puțin mai jos, înțelegeți despre ce vorbesc. Acest post este inspirat de Anca, pentru că ea este, așa cum singură se numește, un om-Schnauzer. E toată ziua cu bretonul în ochi și n-o deranjează deloc. Și nu e singura, că am mai văzut fete și băieți care privesc de sub lațe, asemeni unui cățel.

Când mă aflu în fața unui om-Schnauzer, dacă-mi permit, îi spun să-și dea părul din ochi, că mă deranjează. :)) nu-i treaba mea dacă pe el nu-l deranjează, dar eu încep să dau din cap ca apucată, pentru a-mi scoate părul din ochi. Părul lui, din ochii mei, dacă are vreun sens.

Mama mea spunea că nu-și lasă părul lung pentru că o deranjează și pe gât și când îi atinge fața. N-am înțeles ce vrea să spună, pentru că pe mine nu mă deranja să fiu cu părul pe ochi când eram copil. De când am mai crescut… well, înțeleg perfect la ce se referea. Și din cauză că mă enervează foarte tare să-mi simt părul pe față, în ochi sau pe gât, nici nu-mi pot face o freză ca lumea. Bine și pentru că-i sârmos, și pentru că nu-mi place să fiu toată ziua cu placa sau cu peria rotativă în mână. Și de când m-am tuns bob, îmi urăsc părul și mai tare. Mă gâdilă pe maxilar și mă scarpin de parcă am râie. Toată-s roșie pe față și par mușcată de un roi de tânțari.

Așa că n-aș putea fi un om-Schnauzer nici să vreau.