Secunde de trecut în prezent

Cu fiecare articol și documentar despre creierul uman peste care dau, mă conving tot mai mult că nimic pe lumea asta nu e mai complex decât el. Nici măcar universul, nici legile lui. Iar când se întâmplă uneori să-mi aducă aminte de asta propriul meu creier, mă înfricoșează faptul că nimeni nu reușește să-i înțeleagă și să-i descifreze toate misterele. Poate viețile noastre ar fi mai frumoase dacă creierul s-ar lăsa descoperit puțin mai mult. Sau, cine știe? Poate lucrurile ar fi mai urâte.

Sâmbătă seara am avut încă unul dintre momentele în care creierul meu mi-a adus lacrimi în ochi. Mă uitam puțin absentă la Downton Abbey, în timp ce mă jucam și pe telefon. În sufragerie, Sotzu și un prieten de-al lui se uitau la meci. Eram pierdută undeva între joc și serial, când vocea Sotzului s-a ridicat puțin într-o lamentare dezamăgită. Pentru o secundă, am avut senzația că în camera cealaltă nu era Sotzul meu, ci tatăl meu cel care se uita la meci. Parcă vocea lui o auzisem și parcă totul era ca acum 5 ani când tatăl meu nu rata nici un meci. Când Sotzu era tăcut și tatăl meu cel care se manifesta. Când mi-am revenit din secunda trecutului, mi-au dat lacrimile. Nu e prima oară când se întâmplă. Cel puțin de două ori l-am „confundat” pe Sotz cu tatăl meu. O dată eram la fel, în camere diferite, iar el tușise din bucătărie. Eram și-atunci prinsă în ceva, semi-atentă la ce se întâmplă în jurul meu, și când i-am auzit tusea, siguranța că era a tatălui meu m-a învăluit pentru o secundă întreagă. O altă dată s-a întâmplat când eram lângă el în pat, într-o dimineață. Eram mai mult adormită decât trează, iar el cred că era răcit sau îl duruse ceva noaptea, că l-am întrebat: „Cum ești, tati?”și eram convinsă ca tatăl meu era lângă mine.

De fiecare dată când secunda se evaporă și-mi dau seama că nu tatăl meu e cel care tușește sau care se enervează la meciuri, imediat după calmul și liniștea pe care mi le oferă transpunerea în trecut, mă lovește o tristețe la fel de scurtă, lungă doar de-o secundă, dar la fel de intensă ca momentul în care am aflat că tatăl meu a murit. E ca și când atunci aș afla pentru prima oară.

Și mă uimește cât de repede funcționează creierul, cât de fulgerator confundă un sunet, substituie persoane, transmite emoții. Și ce deranj emoțional lasă după doar o secundă. Hai, fie două…