Lumini la concertul lui Manu Chao

Sunt atât de în urmă cu o grămadă de lucruri despre care vreau să scriu pe blog, că nici nu știu cu ce să încep. Prioritățile se înghesuie în vârful degetelor și eu stau din ce în ce mai prost cu timpul. Și nici măcar n-am cusut în tot timpul ăsta. De fapt, n-am mai cusut de două săptămâni. :(

Dar una dintre priorități e să vă povestesc despre concertul lui Manu Chao.

Am ajuns miercuri după-amiază de la Florența și așa cum vă spuneam, mă bucuram că pot ajunge la acest concert. Numai că am fost atât de obosită încât am dormit în avion, în ciuda turbulențelor, și am dormit și acasă, în ciuda ploii năprasnice care s-a abătut asupra orașului înainte de ora 18. Totuși, la 19:30 m-am dezlipit și eu de pat, m-am echipat pentru o vreme de rahat și-am pornit către Muzeul Satului.

Am avut un sentiment de deja-vu, pentru că am prins vreo două ediții de Plai pe o vreme ca aia și avem impresia că e septembrie și urmează trei zile de festival. Însă era doar sfârșitul lui iunie cu o vreme de toamnă. Mă așteptam să fie ca la Patrice, să plouă și Manu Chao să cânte în ploaie. A fost cam tot așa, doar că nu l-am văzut pe Manu în ploaie.

Acuma… dacă nu sunteți mergători pe la concerte, probabil nu știți că fanii adevărați sunt un fel de Ana lui Manole când e vorba să-și vadă idolul pe scenă. Înfruntă ploaie, vânt, ninsoare, urgii. Eu nu-s fană și totuși am îndurat aceleași condiții meteo, pentru că Manu Chao merită.

Deși n-am stat până la sfârșit – deh, eu și oboseala avem un trecut neplăcut împreună – m-am bucurat de fiecare refren și de fiecare ritm. Îi știam vreo patru melodii dintre care pe nume doar Me gustas tu (cine n-o știe pe asta?), King of Bongo și Clandestino. Dar mi-au plăcut toate, toate. Am țopăit și m-am bâțâit pe la mijlocul publicului de unde nu am văzut prea bine și, deși mi-am propus să nu uit o anume melodie, totuși am uitat referenul. :(

În momentul când s-a luat curentul pentru două minute, inițial chiar asta am bănuit că s-a întâmplat. După care, atmosfera din public și de pe scenă m-au făcut să mă îndoiesc și consultându-mă cu Monica, am hotărât că așa au vrut ei. Prea bine mergea tot și nimeni nu se agita. Publicul era în delir, iar Manu Chao și trupa lui, totally unplugged, erau în elementul lor. Mi s-a părut senzațională reacția publicului când și-a aprins lanternele de la telefoane pentru a lumina scena. Evident că am făcut-o și eu și când am văzut filmarea, mi s-a făcut pielea de găină.

Cum spuneam, n-am stat până la sfârșit, dar am auzit că a fost extraordinar.

Ce mi s-a părut și mai extraordinar decât concertul în sine, mi s-a părut gestul lui Manu Chao pentru cei de la Asociația Ceva de Spus (despre care am scris aici): după ce s-a întâlnit cu ei și le-a acordat puțin din timpul lor, a făcut mai mult de atât: le-a donat suma necesară pentru ca persoanele cu dizABILITĂȚI să își poată achiziționa un microbuz care să-i ajute să se deplaseze. Jos pălăria pentru gest și pentru concert. Şi apropos de pălărie, cu şapca de mai jos a cântat pe scenă. Când mai vine, oricât de obosită aș fi, nu mai plec după o oră și jumătate.

PS. Apropos, Manu Chao are 53 de ani !!!! Nu mi-a venit să cred când am citit pe Wiki.

PPS. Publicul a fost demenţial, au venit o grămadă de străini, au dansat, au cântat, au sărit, au fost fericiţi.