Rușine, teamă, ciudă și lipsă de încredere

Sâmbătă m-am urcat prima oară pe scaunul șoferului după isprava din decembrie. Era un test pentru a vedea dacă pot conduce cu piciorul rănit și să vedem dacă mergem în vizită cu mașina personală sau cu taxi, așa că Sotzu’ s-a urcat în dreapta și eu la volan.

Avalanșa de senzații pe care o simțeam că se apropie de mine odată ce-am auzit motorul pornind m-a cuprins când încă nici n-am ieșit din parcare. Nici nu prea știam căreia să îi acord atenție prima oară, pe care s-o ignor și pe care să nu mi-o recunosc. În primul rând simțeam cumva că mi-e rușine. Ca și atunci când ai greșit o demonstrație și cineva așteaptă cu sufletul la gură să vadă dacă a doua oară îți va reuși. Numai că singurul meu spectator nu știa ce-i în sufletul meu. Îmi era rușine că greșisem și aveam impresia că o voi face din nou. Apoi îmi era teamă. Tot pentru că aș putea-o face din nou. Nu din același motiv ca prima oară, însă aș putea face orice altceva greșit cu aceeași finalitate. Ca și atunci când știi să conduci, dar te pierzi cu firea când ai lângă tine pe cineva foarte experimentat, care te intimidează. Apoi îmi lipsea încrederea aceea pe care o aveam de fiecare dată când mă urcam în mașina mea și, destul de recent, și într-a soțului. Încrederea, familiaritatea și siguranța că le cunosc pe amândouă și că le stăpânesc. Și peste toate astea, îmi era ciudă pe mine că mi-am distrus, pentru o scurtă perioadă de timp, plăcerea de a conduce și-am infectat-o cu toate senzațiile astea dăunătoare condusului.

Îmi e dor de mașina mea, de siguranța pe care mi-o oferă, de complicitatea pe care o simt când sunt la volanul ei și de ușurința cu care ne deplasăm împreună. Marți aflu cât costă neatenția mea și tare mi-e teamă că dacă suma va fi prea mare, probabil va trebui să mă despart de Hapciu, de unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care mi le-a făcut tatăl meu.