Teatru: Billy Mincinosul

„A minți înseamnă a visa”, asta spune Billy la începutul spectacolului. Și mai spune câteva chestii care aproape că te fac să crezi ca a minți e bine, e frumos, e indicat. Doar că auzindu-le o singură dată, într-un discurs, nu le-am reținut. Billy minte pentru că viața îi pare mai convenabilă așa. Evident, pentru cei despre care minte, viața e departe de a fi convenabilă. Le spune oamenilor că tatălui său i s-a amputat un picior, unei iubite că tatăl lui ține ferecate într-un sertar opere de artă, altei iubite că inelul de logodnă e la bijutier. Cu o mamă care n-a lucrat în viața ei, meseria ei fiind shopping-ul, cu un tată care a ridicat o afacere de succes din nimic și cu o bunică senilă care vorbește cu mobila, Billy crește singur, fără atenția părinților. Ajunge la o vârstă la care ar trebui să se însoare, să aibă deja o slujbă și un venit sigur, dar el încă visează la cai verzi pe pereți. Cai care iau forma promisiunii unui post de scenarist, oferit de cunoscutul actor Danny Boone. Actor de care n-a auzit nimeni. Nici măcar publicul. Când le spune părinților că el pleacă la Londra să-și îndeplinească visul, toată lumea are impresia că e o altă minciună.

Poate v-ați dat deja seama că Billy Mincinosul e o comedie, dar numai din ce v-am povestit eu nu vă veți da seama că e și una bună. Am râs cu gura până la urechi la anumite poante și faze și n-o să uit prea curând invitația la ceai a lui Billy: „Teeeeeeeea?” (a se citi „Tiiiiiii”) sau expresia obsesivă a tatălui lui: „dracu’ sa te pieptene”. Ah, sau replica: „Bunico, vezi că te cheamă dulapul.” Fiecare personaj e ciudățel în felul lui, iar pe lângă Billy Fisher – mitomanul simpatic -, tatăl lui – un tată ca oricare altul cu un repertoriu de reproșuri foarte caracteristic părinților români (deși piesa nu e românească), Alice Fisher – o mamă foarte puțin atentă la nevoile celor din jur, o bunică senilă fără nici un contact cu realitatea și o iubită naivă care mănâncă într-una portocale, mai intră-n scenă și o altă iubită punk-istă și brutală și un prieten-băiețaș de cartier care vorbește-n rime, onomatopee și fluierături. Am râs mult, cum vă spuneam și credeți-mă că n-am fost singura.

Una dintre cele mai bune spectacole pe care le-am văzut și poate n-o să mă credeți că toate la care am fost de când am început colaborarea cu Teatrul Național mi-au plăcut. Nu știu nimic despre nicicare, nu mă duc pregătită, nu am așteptări, dar mă bucur să fiu surprinsă de poveste, de jocul actorilor, de decoruri, de costume. Ah, costumele, vă spuneam de cele din Anna Karenina, dar să le vedeți și pe cele din Billy Mincinosul. Sunt create de aceeași Alina Lățan. Și că era să uit… spectacolul ăsta e plin de muzică bună, piese potrivite situațiilor, piese care vin să susțină povestea – spre deosebire de filmele românești în care muzica lipsește cu desăvârșire.


Despre distribuție, numai de bine: Cătălin Ursu (sau fratele meu, cum îl alintăm) este absolut fantastic, îmi place din ce în ce mai mult. Victor Manovici, la fel ca de obicei în acelaști tip de rol, pe care deși îl joacă nemaipomenit, tare aș vrea să-l văd în mai multe de tipul lui Levin. Ion Rizea mi-a plăcut enorm în rolul tatălui, mi-a adus aminte de alt rol de tată în care a jucat  – în Boala familiei M. Mi-au mai plăcut Ana Munteanu în rolul iubitei punk-iste, ușor exagerată, dar delicioasă în expimare și de Alina Chelba, cealaltă iubită a lui Billy, mâncătoarea de portocale, total diferită de rolul din M-am hotărât să devin prost.

Anul acesta, spectacolul mai poate fi urmărit doar pe 14 decembrie. Sper că v-am convins.

sursa foto