Nu-i de mine freelancing-ul

Duhul trăia cu impresia că sunt freelanceriță și nu știu cum de am lăsat impresia asta, că freelancing-ul e ultimul lucru pe care l-aș face. Îi apreciez sincer pe cei care o fac pentru că mie mi se pare foarte, foarte obositor.

Știu că argumentul suprem e timpul pe care-l ai la dispoziție si poți face orice oricând pentru că tu îți faci programul. Iar imediat pe locul doi vine statul acasă și lucratul în pijamale din vârful patului. Astea două sunt primele pe care le aud când intră în discuție freelancing-ul.

De ce nu-i de mine? Păi poate-s eu mai ciudată sau poate sunt angajatul model, da’ chiar lucratul din vârful patului nu mă motivează deloc. Nici din sufragerie sau de la masa din bucătărie. O dată pentru că statul acasă e foarte împotriva productivității mele și a doua oară pentru că aș înnebuni cu nervii să nu văd pe nimeni în jurul meu, să n-am cu cine schimba o vorbă, să n-am cu cine să râd sau să comentez o știre. Au fost zile când nu ma simțeam bine și șeful m-a lăsat să lucrez de acasă. Pe lângă faptul că m-am lungit pe toată ziua, nici n-am terminat tot ce aveam de făcut. Nu pentru că eram foarte bolnavă, ci pentru că aveam o grămadă de distrageri care nu mă lăsau să mă concentrez. Una dintre ele era Ricky, extrem de smotocibil fix când nu trebuia să pierd timpul cu smotocirea câinelui. Și nici atât de disciplinată nu-s încât să las totul de-o parte și să mă focusez pe ce am de făcut. Așa, dacă știu că-s la lucru, de la 9 la 17 sau la 18, cât o fi programul, lucrez, îmi fac treaba și la 17 am rupt ușa. N-am un job care să necesite ore suplimentare, așa că la ora aia mă desprind de birou și o întind unde am treabă (că acasă nu mai prea ajung înainte de ora 20).

Se spune că dacă ești freelancer, muncești cât vrei tu și când vrei tu. Mă uit la Nebuloasa, la cât de mult are de lucru, la câtă oboseală se supune (e drept că pentru ceva ce-i place), dar eu n-aș putea să fac asta pentru nimic în lume. Nu cred că s-a inventat încă jobul sau activitatea care să mă pasioneze ATÂT de mult încât să mă privez de odihnă sau de timp liber. Țin prea mult la el ca să îl pierd lucrând, da’ mi-am mai așternut pe blog aceste gânduri, nu mai revin. Îmi aduc aminte cum îmi spunea Cristina acum câțiva ani că îi e greu să-și găsească clienți, altcineva îmi spunea că a fi freelancer trebuie să alergi mereu după contracte să ai cum să-ți plătești facturile de la o lună la alta pentru că într-o lună s-ar putea să ai de lucru, luna următoare poate nu. Sincer, pentru mine astea sunt gânduri cu care nu vreau să mă chinui. Prefer să fiu la dispoziția unui șef care îmi dă zilnic de lucru și la sfârșitul zilei (sau al lunii, în cazul meu) îmi cere socoteala. V-am spus că poate-s angajatul ideal :P

În concluzie, nimic nu m-ar putea convinge (cel puțin nu acum și probabil nici în viitorul apropiat) să mă las de job și să pornesc singură într-o afacere. Nu vreau atâta responsabilitate, atâta instabilitate și atâta bătaie de cap. Văd câtă treabă am cu PFA-ul ăsta și nici măcar nu am un venit constant din blogging care să mă solicite și mai mult, nu mi-ar trebui și mai multă.