Când veniți pe la mine?

Ah, de-aș fi primit câte 10 lei pentru fiecare dată când am auzit întrebarea asta, mai ales în ultima vreme, cred că mi-aș putea cumpăra comoda TV de la Ikea. Și nu glumesc. De la colegele de lucru până la prietene vechi, aproape săptămânal se găsește cineva să mi-o adreseze. Dar poate vă întrebați de ce-s așa revoltată când primesc o invitație. Păi pentru că formularea asta e fix la fel de vagă ca și obișnuitul “Ar trebui să ieșim la o cafea” trântit la sfârșitul unei întâlniri întâmplătoare cu cineva pe care nu l-ai văzut demult. Din aceeași categorie “Ar trebui să ne vedem mai des” și “Te sun eu să stabilim o întâlnire”. Ceea ce, desigur, nu se întâmplă decât foarte rar, mai ales dacă persoana respectivă nu-i una foarte prezentă (și importantă) în viața ta.

“Când vii pe la mine?” lasă loc pentru prea multe scuze sau situații penibile. Eu, de exemplu, nu mă autoinvit la nimeni. Adică n-o să mă apuc să-i spun persoanei care m-a întrebat când merg pe la ea că aș veni miercuri seara pe la 18:30, așa tam nesam. Nici n-o să-i spun: “Știi, mâine am ceva timp liber, aș veni la tine”. Dacă vreau să mă întâlnesc cu cineva, în funcție de cât e de urgent să ne vedem, fie stabilim un loc și-o oră, fie îl/o invit la mine, fie îi sugerez că dacă îi e mai la îndemână, pot merge eu pe la el/ea.

Când cineva îmi adresează întrebarea asta, mă gândesc din start că acel cineva nu își dorește cu adevărat o vizită din partea mea, e doar politicos sau vrea să fie amabil. Când vrei cu adevărat să ai musafiri, le spui frumos ziua și ora la care ai putea să-i primești și dacă nu pot, căutați împreună o altă zi și o altă oră. Și n-o lași în pom până nu mai zice nimeni nimic pentru că vei da iarăși impresia că îți e totuna dacă vin sau nu. Cu cât sunt mai mulți invitați, cu atât e mai greu să stabilești o întâlnire din cauza orarelor diferite. Dar cred că dacă vrei musai să fii gazdă, ar trebui să fii de la început până la sfarșit. Și începutul e întotdeauna invitația.