M-a făcut mama croitoreasă

Mă rog, „croitoreasă” e un cuvânt muuuult prea generos pentru a-mi descrie noile activități, da’ altul n-am, așa că merem cu el mai departe.

Sincer, nu știu de când a înflorit în mine pasiunea asta pentru DIY și nici să mă picuri cu ceară nu-mi dau seama cum de-am ajuns să nutresc afecțiune pentru croitorie și cusut. Totuși, suspectul numărul 1 e Pinterest-ul, că dacă aveam microbul de mai demult, m-aș fi ținut de capul maică-mii să mă învețe una și alta. Da, mama mea a fost croitoreasă, una desăvârșită aș putea spune. Clientele ei plecau de la noi de acasă cu costume parcă decupate din reviste și fiecare avea numai cuvinte de laudă pentru munca ei. Pedantă, atentă la detalii, migăloasă și profesionistă, așa era mama mea când venea vorba de meseria ei. Am stat pe lângă ea suficient de mult să învăț terminologia domeniului, am vizitat Moda Tim-ul de suficiente ori cât să văd cum se croiește și se coase într-o fabrică și am descusut suficiente cusături încât să am o bază, cât de modestă, despre ce înseamnă activitatea asta.

Când boala ei a început să se instaleze pe nesimțite, clientele au dispărut și pe mașina ei de cusut s-a așternut praful. Apoi a mai folosit-o tanti care avea grija de ea, iar după ce-am internat-o pe mami la Variaș, i-am dat-o de tot. Am avut o tentativă de-a învăța să cos, dar mașina mamei mele nu era în starea potrivită pentru a mă putea iniția singură. Așa că am tot bătut apropouri pe la Moș Crăciun, de 8 Martie, dar am bătut toba la urechea surdului. Până la urmă m-am înfuriat și mi-am cumpărat singură o mașinuță de cusut. Asta:

Poza-i destul de neclară și nu-i face cinste, da’ eram prea entuziasmată de ea ca să o supun unui photoshooting. Am stat aproape o oră să mă prind cum se bagă ața în ea, dar, spre deosebire de cea veche, mașina asta avea manual de folosire. Și încet-încet, m-am prins cum se face. Acum sunt expertă :P

Acum că aveam obiectul muncii, o cutie mare de ațe și o grămadă de materiale rămase de la mama mea, plus un teanc de haine de modificat, tot ce-mi rămânea de făcut era să învăț cum se face. Și am început să caut idei acolo unde a început totul, mi-am încropit un board și în capul meu s-a instalat ideea ca pot face orice am adunat acolo. Numai că n-a fost chiar așa. Am dat multe rateuri și fiecare m-a descurajat și m-a dezămăgit, iar prima mea reacție când nu-mi iese ceva e să abandonez. Da’ s-a dovedit că toate imaginile alea cu mesaje motivaționale pe care le tot citim pe facebook sau pe alte site-uri au avut efect. Mi-am amintit de unul dintre ele care zicea că atunci când îți vine să renunți, gândește-te de ce ai început. Și ghici ce? N-am renunțat și sâmbătă m-am fălit cu prima față de perină pe care am făcut-o eu. Nu-i mare lucru să coși o față de perină. E cel mai simplu lucru din lume, doar că și pentru ea ai nevoie de exercițiu. Unde mai pui că după ce m-am prins cum se coase fermoarul (după a treia încercare), următoara față de perină am făcut-o în doar 15 minute.

Aseară mi-am modificat o rochiță care avea un croi în partea de jos de zici că era desprinsă din The Flintstones, vorba lui Iubi. Era și pe bie (așa am găsit pe Google că se scrie), dar nu părea greu de scurtat. M-am chinuit puțin la ea, dar am rezolvat-o. Abia aștept s-o îmbrac și să mă mândresc că eu am am adus-o la stadiul ăla. Nu i-am făcut poză pentru că am uitat să-i fac una înainte s-o tai.

Mi-au mai trecut din frustări și am speranțe că într-o zi voi putea coase chestii mai complicate. Mi se întâmplă uneori să fiu nerăbdătoare să ajung acasă de la lucru să mă pot pune la mașină sau să ard de nerăbdare să treacă duminica pentru că nu pot coase. Nu știu dacă-i un semn că am îmbătrânit sau descoperirea unei noi pasiuni, da’ sentimentul că îți faci singur chestii pe care altadată le cumpărai e priceless.

Sper să vă mai arăt și vouă, din când în când, ce-a ieșit din mânuțele astea două. Iar dacă aveți pasiuni asemănătoare, dacă urmăriți bloguri sau știți de vreo comunitate de cusătorese, de workshopuri sau întruniri, dați-mi de veste că sunt interesată.