Cu fiecare tată care moare…

… eu retrăiesc moartea tatălui meu. De când al meu s-a dus, au mai murit cel puțin 3 tați ai unor prieteni sau cunoștințe. Și de fiecare dată, fără să vreau mi-am amintit fiecare moment din cele 3 zile de coșmar până după înmormântare. Sâmbătă s-a dus dintre noi un alt tată, un tată pe care l-am cunoscut, un tată cool la fel ca și fiii lui, un tată care acum e înger. După ce-am aflat, toată ziua m-am gândit la cum curge oare timpul și ce se întâmplă în sufletul familiei lui. Mi i-am imaginat plângând, apoi oprindu-și lacrimile, apoi iarăsi dându-le drumul, i-am văzut în mintea mea alergând să rezolve treburi, poate la fel ca mine, ca prin vis și neputând să creadă că organizează înmormântarea tatălui. Cum să cumperi coroană pentru tatăl tău? Cum să-l vezi între patru scânduri, îmbrăcat la costum? Cum să-l vezi pentru ULTIMA OARĂ? Adică NICIODATĂ chiar e NICIODATĂ? Și iar mă doare-n piept și iar plâng și iar mă îmbrac în negru și iar un om dorme-n pământ.

E prea multă moarte în ultimul timp, anul trecut a fost Adelina (acuș se împlinește un an), anul ăsta un tată, doi tați și cine mai știe cine… Și crezi că dacă se întâmplă atât de des, poate te poți obișnui și poți accepta. Dar nu poți. Poți, eventual, să fii mai indiferent, dar la un moment dat tot se întoarce după tine și tot îți lasă golul ăla în stomac, durerea în piept și obrajii uzi de lacrimi. Și nici un gând nu te consolează pe deplin, oricâte explicații ai găsi.

Și tot ce poți să faci e să treci prin iadul ăsta, să plângi, să jelești, să cazi în genunchi, să suporți durerea, să o confrunți, s-o lași să treacă prin tine și să nu te ascunzi de ea. Va trece.

Dormi liniștit, dle. D. Știu că, la fel ca tati, vei avea grijă de ei. :)