Care dintre simțurile tale îți e cel mai drag?

Disclaimer: azi vă deprim.

Nu știu ce cuvânt îmi poate caracteriza uneori imaginația, dar parcă n-aș spune despre mine că-s o persoană pesimistă. Pur și simplu am momente (destul de dese) când îmi imaginez tot felul de accidente. De la moartea tatălui meu și cu boala mamei mele, nici un minut din viitor nu mi se mai pare sigur, așa că orice bubă și orice durere îmi pare că îmi ascunde sfârșitul. Cred că paranoia ar fi un cuvânt bun. Pe de altă parte, raționamentul meu e următorul: dacă mă pregătesc sufletește pentru orice năpastă, nu mă mai poate lua prin surprindere și mă resemnez mai ușor. Dacă vi se pare că bat câmpii, că-s dusă cu pluta sau că îmi filează o lampă… hm… nu știți ce-i în capul meu. :)

Prin tot hățișul ăsta de gânduri și ipoteze, am trecut în revistă pierderea simțurilor sau a altor funcții de care se bucură corpul meu, persoană sănătoasă fiind.

M-am gândit cum ar fi dacă mi-aș pierde picioarele. Nu neapărat mot-a-mot, ci posibilitatea de a merge. Normal că aș considera-o o tragedie, că aș plânge până n-aș mai avea lacrimi, dar când m-aș resemna, cred că singurul lucru după care mi-ar părea tare, tare rău, ar fi acela că n-aș mai putea dansa. De călătorit se poate și-ntr-un scaun cu rotile, de plimbat sau de deplasat de una singură… n-ar fi chiar atât de greu. Însă dansul… ah, mi-ar lipsi enorm.

Dacă mi-aș pierde vocea, hehe… unii dintre colegii mei ar avea mai multă liniște. :P Cred că asta ar fi piederea pe care aș suporta-o cel mai bine. Evident, nu-i o bucurie să nu mai poți vorbi, dar mă exprim destul de bine în scris și metode de comunicare există destule. Și la mimă mă descurc lăudabil, așa că aș trece peste muțenie mai ușor decât peste invaliditate.

Cu adevărat tristă aș fi dacă mi-aș pierde auzul. Să fiu mereu înconjurată de liniște, nu-i cea mai mare dorință a mea. O pierdere mai mare decât auzul ar fi piederea muzicii și asta mă înspăimântă. Dar ce mă îngrozește de-a dreptul e faptul că nu mi-aș mai auzi iubitul vorbindu-mi, câinele lătrând sau prietenii râzând. Dar tot n-ar fi ceva peste care să nu pot trece…

Și-am ajuns la cel mai groaznic scenariu dintre toate: pierderea vederii. Pentru că vederea îmi e cel mai drag simț. Nu-mi pot închipui cum ar fi să trăiesc într-un întuneric continuu, să nu pot admira frumusețea unui om, să mă bucur de lumina dimineții, de arhitectura orașelor pe care încă nu le-am văzut, de peisajele care încă nu mi-au tăiat respirația, de culori, de efecte speciale, de ochii unui cățel sau de bucuria unui copil. Sper să nici nu aflu niciodată.

N-am scris acest post ca introducere la partea finală, pur și simplu s-a nimerit ca mama Leontinei să-mi lase aseară un comentariu prin care mă ruga să scriu despre fetița ei nevăzătoare, care își poate recăpăta vederea printr-o operație care costă cam mult. Intrați pe blogul ei, citiți-i povestea și decideți dacă merită să faceți o faptă bună. Dar înainte, puneți-vă în locul Leontinei sau al mamei ei.

Și totuși: care dintre simțurile voastre vă e cel mai drag?