Și martor mi-e Turnul

Cum aș putea începe altfel poveștile despre Paris, dacă nu cu cel mai prețios simbol al lui? Cel mai vizitat obiectiv din toată lumea, cel mai fotografiat și cel mai cunoscut.

Când am ticluit planul de vizitare al Parisului (pe care musai să vi-l arăt la un moment dat – vă veți distra), Turnul Eiffel era programat pentru a doua zi. Trebuia să ne cumpărăm bilete de pe net, să nu care cumva să așteptăm la cozile alea infernale despre care ne tot povesteau cei care fuseseră deja acolo. Socoata din septembrie nu s-a potrivit cu cea din octombrie, așa că, atunci când am intrat pe site să ne cumpărăm biletele online… singura opțiune mai rămăsese ora 21:30 pe 14 octombrie. Adică fix ultima intrare din fix ultima zi. Ceea ce era inacceptabil. Așa că nu ne-am mai cumpărat bilete, pornind chitiți să stăm la coadă.

Am ajuns în Paris în jur de ora 16 și după ce ne-am cazat, am luat-o la pas prin Quartier Latin să ne nutrim. Toată lumea ne avertizase că e scump, că “vai, nu poți mânca la restaurant că te usucă”… mă rog, dacă ai figuri și nu suporți numai mâncare de la restaurante cu chefi internaționali, da, probabil că te usucă. Însă există o grămadă de localuri unde se poate mânca „plat du jour” cu prețuri între 11 și 18 euro, preț pentru care primești un entrée, fel principal și desert sau cafea. Există nenumărate restaurante asiatice unde cu 6 euro mănânci carne (de pui, porc sau vită, la alegere) cu garnitură (tăiței sau orez de 2 feluri) și bei și o băutură (Cola, Sprite, Fanta sau apa Evian). Și porțiile nu-s mici deloc. Mai există și restaurante italienești unde poți mânca o lasagna la fel de bună ca-n Italia sau spaghetti bolognese de să te lingi pe degete. Cu numai 10 euro, chiar și în zonele centrale. Am mâncat și la restaurant mai cu moț, în ultima seară când ne mai rămăseseră niște bănuți  și ne-am răsfățat cu vin și cu fructe de mare – am plătit o cină pentru 2 persoane cu 50 si un pic de euro… În rest, micul dejun l-am mâncat de la supermarket – Carrefour rules – și-am ronțăit la prostii de m-am săturat. N-am murit de foame și nici n-am cheltuit o avere pe mâncare. Cine se plânge că mâncarea e scumpă… ori are pretenții prea mari, ori nu știe unde să caute.

Revenim la Turnul Eiffel că am făcut o pauză prea mare. Ziceam că trebuia să-l vedem a doua zi, însă cum nu aveam nimic planificat pentru prima zi, ne-am zis că ar fi frumos să-l vedem seara, când e luminat. Și-am luat-o pe jos, de la Sorbona (de unde stăteam) și până la el, cam vreo 4 km și ceva. Durerile de picioare începuseră din prima seară. Mergand agale pe străzi, familiarizându-ne cu vitrinele, cu oamenii, cu franceza, cu Parisul în sine, am ajuns pe-o străduță de unde i se vedea vârful. Eu, știind că ne apropiem, am trecut pe partea cealaltă, să nu-l văd câte puțin. Voiam să mi se arate în toată splendoarea-i. Numai că nu am ieșit pe Champ de Mars, ci undeva în lateral. Asta e prima imagine pe care am văzut-o.


Era chiar oră fixă și sclipea. La ore fixe, beculețele de pe el clipocesc pentru 5 minute. Ni s-au muiat puțin picioarele și abia așteptam să ajungem mai aproape. Numai că până să ajungem sub poalele lui a mai trecut ceva timp că eram destul de departe de el, deși aveam impresia că „mai e un pic”. Până la urmă am ajuns:

Nu-mi ajungeau aparatele foto să-l cuprind pe tot, să-l fur de-acolo și să-l duc undeva să mă uit mereu la el. Cu telefonul meu, cu telefonul lui Iubi, cu aparatul meu, cu aparatul lui Iubi, nu mai știam pe ce să pun mâna. Până când am lăsat totul deoparte și ne-am minunat. Nu ne venea să credem că suntem acolo, că nu ne uităm la nici un film, că ditai mormanul de fiare e chiar în fața noastră și dacă vrem, putem chiar să-l atingem. Am făcut și noi ce făceau toți ceilalți. Ne-am dus pe iarbă, pe Champ de Mars, să stăm pe jos, să bem, să mâncăm și să ne zgâim la turn. O grămadă de lume savura priveliștea, ba în cuplu, ba în grupuri. Americani, spanioli, francezi, români, asiatici, toate națiile pământului admirau același lucru: un simbol. A strălucit din nou la oră fixă.

L-am privit preț de-o pungă de fistic și cateva guri de Kinley. După care ni s-a făcut frig și i-am promis că ne întoarcem a doua zi.


Și-a doua zi ne-am întors. Din nou, plănuisem să ne înființăm în fața casieriei la ora 9 fix, înainte să vină oamenii la lucru. „Că o să fie coadă și io nu vreau să pierd timpul cu așteptatul”. =)) mda… în Paris nu există intrare fără coadă.

Văzut pe lumină, e la fel de impresionant. Ne-am făcut un pic de cap (din nou) cu pozele, că pur și simplu e cam imposibil să te abții să-l fotografiezi. În total, i-am făcut 320 de poze cu diverse ocazii, în diverse zile, din diverse unghiuri. Pe majoritatea le veți găsi în albumul dedicat.

Când am ajuns în apropierea cozii… foarte descurajată, am început să-i dau târcoale.

Ba că nu am chef să stau la coadă, ba că n-are rost să mai venim încă o dată până aici, ba că și data viitoare, tot atât va trebui să așteptăm, ba că ce alte planuri avem… Cred că ne-am foit dintr-o parte în alta cam jumătate de oră, timp în care ajungeam lejer la casierie. Evident că eu eram miorlăita care nu prea voia să urce. Era coada destul de lungă, cam de 100 de metri de lungă (cu tot cu șerpuirile din fața casieriei), dar mergea repede. Nu cred că am stat nici 30 de minute până să ajungem să cumpărăm biletele, dar am mai avut de așteptat la lift. Din interior arată cam așa:

 beculețele care sclipesc noaptea

Ne-am luat bilet până în vârf, și-am coborât la etajul 2, pentru a lua al doilea lift. Cam așa se vede Parisul de-acolo:

Sena

Domul Invalizilor

Si-ntr-un final, am ajuns și-n vârf.  De unde se vede așa:

Numai că în vârful turnului Eiffel… s-a mai întâmplat ceva. Ceva care îi va asigura acestui simbol un loc important în viața mea. Am fost cerută de soție. :) Acolo sus, deasupra Parisului, după ce tocmai dădusem din picior că eu vreau să cobor și m-am săturat să mă tot învart în cerc, să fac aceleași poze de la diverse înălțimi. Când am văzut cutiuța roșie cu inelul în ea, m-am panicat. Apoi am început să râd prostește, apoi m-a cuprins dorința de-a fugi, apoi m-au invadat o tonă de senzatii, de emoții necunoscute pe care nici până azi nu le pot identifica, apoi m-au răscolit o grămadă de gânduri, de oameni care-mi alergau prin minte, mă vedeam deja la nuntă, nu-l vedeam pe tati, n-o vedeam pe mami, îmi venea să plâng, de bucurie că o să fiu a cuiva și n-o să mai fiu aproape singură pe lume, de tristețe că n-o să-i am pe ei cu mine… Am zis DA, ne-am pupat, dar eu tot simțeam nevoia să fug. Nu știu de ce, nu știu unde. Și până la urmă am plâns. Am tăcut, am coborât scările în liniște, după care am început cu întrebările. Iubi trece printr-o grămadă de peripeții ca să-mi facă mie surprize, așa că achiziționarea inelului era încă una care m-a făcut să râd bine. Și mi-am mai revenit puțin. M-am obișnuit cu ideea, m-am îndrăgostit de inel, pe care nici nu-l văzusem prea bine, pentru că fiindu-mi foarte larg nu îl puteam purta pe deget. M-am uitat la Iubi ca la viitorul meu soț, ne-am amuzat de cât de comic sună „logodnic” și „logodnică” și brusc totul a deveni normal. Așa cum fusese și înainte de cerere, așa de natural cum a fost și drumul nostru împreună de la început și până acum. M-am obișnuit cu ideea. La anul voi fi mireasă. Și soție.

De la etajul 2 n-am mai coborât cu liftul, am luat-o pe scări.Ne-am oprit la etajul 1, am mai făcut câteva poze, am vizitat micuța expoziție și-am luat-o mai departe în jos pe scări.

Turnul Eiffel se vede de oriunde din Paris. L-am văzut în fiecare zi de la depărtare sau din apropiere, ca un fel de reminder, sa nu uităm în ce oraș minunat ne aflăm. Acum, câteva poze cu el, făcute la momente diferite, din locuri diferite.


după coborâre, ne îndepărtam de el

tomata cu scufita, nu?

văzut de pe Arcul de Triumf

văzut de pe pod

văzut din apropiere de Trocadero

„Smile for the City of Love” ne zice americanca pe care am rugat-o să ne facă o poză

până și norii sunt deosebiți la Paris

văzut din Muzeul de Arhitectură