Intalnirea cu cel mai nobil animal

Am aşteptat ziua de 15 septembrie la fel cum un preşcolar aşteaptă prima zi de şcoală. N-am avut aceleaşi motive, dar momentul pe care îl aşteptam era la fel de emoţionant ca o primă întâlnire cu învăţătoarea şi cu noii colegi.

După ce m-am pregătit sufleteşte o săptămână întreagă, după ce-am numărat zilele până la momentul întâlnirii, sâmbătă, la ora 10 dimineaţa, în sfârşit m-am prezentat la locul rendez-vous-ului cu partenerul meu secret, cu dorinţa nestăvilită de a-l vedea, de a-l atinge şi de a-l cunoaşte. Chiar şi atât de puţin cât ne permitea timpul. Nu ştiam cum va arăta, ce culoare are părul lui, ce caracter posedă sau ce temperament. Îmi era teamă să nu mă respingă, să nu îi plac sau că se va purta nepoliticos cu mine. Dar când l-am văzut, n-am simţit decât o mare bucurie şi de-atunci şi până ne-am despărţit, zâmbetul nu mi-a părăsit chipul şi nici emoţia sufletul. Era înalt, bine făcut, brunet şi puţin agitat. L-am urmat în manej şi ne-am început plimbarea.

Am aflat din primele clipe că partenerul meu era, de fapt, o parteneră: Maryan. :) Superbă, minunată, frumoasă. Priviţi-o:

Nu e prima oară când mă sui pe un cal, însă e prima oară când chiar mă plimb cu el. Prima oară a fost, aşa cum aveam să-mi amintesc chiar ieri, la Carani, la verişoara mea, cu calul unui vecin de-al ei. Noi având undeva în jur de 9-10 ani, vecinul ne-a urcat pe cal, ne-a învârtit pe fiecare de câteva ori pe spinarea calului şi atât. A doua oară, tot la sat, dar de data asta la mine la sat, cu calul unui vecin de-al meu pe care îl înnebunisem de cap cu insistentele. Ca să scape de mine şi de alţii care tot asta voiau, ne-a luat într-o zi, ne-a dus în capătul satului, la poalele dealului şi ne-a plimbat câteva ture. Experienţa n-a fost prea plăcută pentru că nu avea şa, doar două pături mai groase aruncate pe spinare, iar calul mi se părea imens. Nu ştiu dacă într-adevăr era foarte mare sau aşa mi se părea mie de sus, dar oricum, l-am strâns cu picioarele de cred că şi el a făcut vânătăi, nu numai eu. În plus, senzaţia că poţi cădea oricând de la o înălţime destul de mare, nu era prea plăcută.

La Herneacova însă totul  a fost perfect: calul cuminte şi curat, înşeuat şi dotat cu scăriţă. Mi-am dorit demult să merg la călărie. Atât din dorinţa de a călări, cât şi din dragoste pentru cai. N-aş rata nici o întâlnire cu orice fel de animal, pentru că deja ştiţi cât de mult le iubesc.  Şi cu ocazia asta mi-am dat seama cât de mult mă impresionează caii. Mary, iapa care m-a plimbat pe mine are 10 ani şi un mânz. E folosită atât pentru plimbări, cât şi pentru trasul la trăsură.

Am fost la Herneacova cu o prietenă şi cu Iubi – el doar pe post de fotograf, că nu prea are pasiuni de-astea ca mine în ceea ce priveşte animalele. Centrul de echitaţie e extraordinar de bine pus la punct. Acuma nu că aş fi văzut eu o grămadă de centre de-astea, dar am rămas cu impresia că animalele sunt foarte bine tratate. Boxele lor arată bine, sunt periodic curăţate de excremente, iar caii au fân din plin. Harnaşamentele, şeile şi căştile sunt noi şi curate, manejul, padocul şi tot locul arată foarte bine. Am fost surprinsă de două lucruri:

1. Deşi mă aşteptam să văd acolo mai mulţi adulţi, copiii erau cei predominanţi. Chiar mi-a spus fata care mă plimba cu Mary că-s o grămadă de copii care vin să călărească şi de cele mai multe ori stresează caii.
2. Băieţii nu călăresc ;)) Cât am stat noi acolo cred că au fost în jur de 10-15 copii, însoţite de vreo 4-5 adulţi. Copiii erau toţi fetiţe, iar adulţii numai femei. Iubi şi ingrijitorii erau singurii bărbaţi de-acolo. Nu ştiu cum e în rest, dar pe mine m-a mirat chestia asta.

Preţul pentru o şedinţă de 35 de minute e 50 de lei. Puţin cam scump, însă cel puţin o dată merită experienţa. Eu am agăţat o ofertă de pe Zumzi şi am plătit doar 25 de lei pe o şedinţa şi o să mai urmăresc site-urile de profil, că m-aş mai duce. :P Că tot vorbeam săptămâna trecută de cadouri care se trăiesc, cred că o şedinţă la călărie ar fi un cadou frumos. Pentru cineva cui nu îi e frică de cai.