Există viață după doliu

Deși în momentele în care pierzi pe cineva drag, ai impresia că viața ta se poate sfârși atunci și acolo, pentru că oricum nimic nu mai contează după, odată ce înveți să trăiești cu durerea, odată ce lucrurile reintră într-o oarecare normalitate, o nouă normalitate, treptat descoperi că încă mai există lucruri care îți mai pot aduce măcar un zâmbet timid pe buze.

Însă momentele alea pot întârzia mult, lacrimile par a nu se mai opri și izvorul lor e nesecat. Gândurile, amintirile, întrebările, toate se bulucesc în mintea ta și oricum nu primești nici un răspuns. Te legi și te agăți de lucruri care în trecut ți s-ar fi părut niște naivități, îți pui speranțele în supranatural și îți dorești să vezi oriunde chipul omului drag pe care, de fapt, n-o să-l mai vezi niciodată. Mie, cel puțin, așa mi s-a întâmplat. Eu aș fi vrut să trăiesc toată viața cu durerea în suflet, n-aș fi vrut să mă vindec de ea, aș fi dorit-o arzândă în mine pentru că asta îmi era dovada că amintirea tatălui meu încă e vie. Că, într-un fel, tatăl meu e viu dacă mă agăț de suferința pricinuită de moartea lui. Însă m-am vindecat de durere. Singură, din cauza prea multor lucruri pe care a trebuit să le fac. N-am avut răgazul să jelesc cum trebuie, n-am avut timp să îmi duc amintirile până la capăt, să le retrăiesc și să le fixez și mai bine, și mai vii, și mai clare în mintea mea. Dacă aș fi făcut-o, m-aș fi prăbușit. Acum nu mai pot duce o amintire de la cap la coadă. Mi-am dezvoltat un scut anti-amintiri prea puternic și atunci când încerc să retrăiesc trecutul, imediat mă fură alte gânduri…

A doua zi după moartea lui, când deveneam tot mai conștientă că ce se întâmplase în ajun nu era doar un vis urât, am simțit nevoia de a vorbi cu oameni care știau prin ce trec. Aveam nevoie să mă destăinui, să-mi împărtășesc durerea cu cei care cunoșteau durerea, care înțelegeau ce se petrece cu mine.  Așa că am trimis trei mailuri. Roxanei, Silviei și Gloriei. Citisem pe blogurile lor că pierduseră oameni dragi, tați și bunici, și le-am cerut ajutorul, le-am cerut să mă pregătească, să mă asculte, să mă ajute. Să mă înțeleagă, de fapt. Pentru că numai cine a trecut prin asta ȘTIE cum e, numai cine cunoaște iadul pierderii îți poate asculta sufletul. Chiar și prin email, chiar și prin litere, chiar fără nici un pic de prezență umană fizică, fără contact vizual, fără îmbrățișări. Știe și e de ajuns. Îți dă un sentiment de liniște să vorbești cu cineva care a trăit ce trăiești tu.

V-am povestit toate astea pentru că cineva a înființat un ONG care acordă sprijin moral celor care rămân în urmă, „care ne învață cum să plângem”, „cum să ne despărțim” și „cum să pierdem pe cineva drag”.  Această asociație se numește Există viață după doliu și e fondată de Mihaela Vlad, o tânără de numai 26 de ani care, la fel ca mine, și-a pierdut tatăl mult prea devreme. O admir enorm pentru ce face și pentru ideea pe care a avut-o, îi admir altruismul și dorința de a-i ajuta pe alții și o apreciez pentru bunătatea ei. Nu e ușor să fii mereu înconjurat de oameni care suferă, însă acești oameni au nevoie de alți oameni care să-i înțeleagă, care să ȘTIE ce se întâmplă cu ei. Mihaela și voluntarii ei sunt acești oameni care știu.

De fapt v-am povestit despre Mihaela și despre asociația ei pentru că are nevoie de puțin ajutor. Nu financiar, deci puteți citi mai departe. Unul dintre proiectele asociației este Tabăra de sprijin pentru tinere văduve. Pentru ca el să poată deveni realitate, Mihaela a înscris asociația într-un concurs pentru obținerea finanțării acestei tabere. Are nevoie doar de voturile noastre, nu de banii noștri. Banii vor veni de la Raiffeisen Bank, cei care sponsorizează concursul.  Aici veți găsi toate detaliile votării și ale proiectului. Cred că merită să câștige. Oricum votul meu l-a primit deja. Sper să le primească și pe ale voastre.

UPDATE: Vreau sa va multumesc tuturor celor care ati citit pe blogul meu de proiectul Mihaelei si care l-ati votat. Mihaela a castigat finantarea si proiectul ei va fi posibil. Felicitari !