Downton Abbey sau cum să stai treaz până la 6 dimineața

Nu demult îmi făceam probleme că dacă House și Desperate Housewives s-au terminat eu nu voi mai avea la ce să mă uit. Nonsense… De atunci am mai scris despre patima pentru un serial, acum scriu despre patima pentru altul.

Aflasem despre Downton Abbey de la Ina, mi se pare, după care am citit și la Nina. L-am luat, l-am început,mi-a plăcut, dar l-am lăsat deoparte pentru că nu e genul de serial la care să te uiți pe fugă, când vii de la lucru și mănânci savurand și câte un episod sau când mergi în camera cealaltă și iubitul ți se uită la fotbal. Nu. Downton Abbey e un serial pentru care îți trebuie timp, liniște și singurătate. Să îl poți trăi așa cum merită și să te poți scufunda în lumea aia, parcă ireală și totuși atât de adevărată în istorie.

Sunt singură. De joi până peste două săptămâni și-un pic. Am timpul pe care mi-l doream pentru a face tot ce poftesc. Așa că în noaptea de vineri spre sâmbătă m-a lovit o stare de genul „dacă vreau, pot să urc și canapeaua” sau de genul „it’s my party and I cry if I want to”. Numai că n-am plâns, dimpotrivă am zâmbit în noapte și m-am simțit atât de eliberată de orice constrângere încât chiar nu mi-a păsat că era zi când am stins televizorul. Ma pusesem să mă uit la serial imediat cum ajunsesem acasă de la lucru, însă nu plănuiam să duc întreaga serie la final. Pentru că mai aveam de lucru, pentru că de obicei vinerea mă uit la un film, pentru că aveam de gând să mai și calc din rufele care urlă prin dormitor sub atâta greutate. Doar că primul episod s-a transformat în al doilea, apoi în al treilea și când era deja prea târziu să mai lucrez sau să mai calc… mi-am plimbat câinii, am făcut un duș și mi-am pregătit culcușul pentru a mă uita mai departe la serial. Nici atunci nu eram hotărâtă să mă uit până la capăt, dar Downton Abbey e atât de frumos și de captivant încât până la 6 cred că n-am căscat deloc.

Cel mai de succes serial englezesc al tuturor timpurilor are, până acum, 2 serii. Însă din septembrie începe și sezonul al 3-lea pe care îl aștept cu nerăbdare. Acțiunea începe în 1912, chiar când se scufundă Titanicul. Prezintă viețile unei familii de aristocrați englezi, dar și cele ale servitorilor lor. Familia Crawley e compusă din Lady Cora Crawley, Sir Robert Crawley și fiicele acestora, Edith, Sybil și Mary. O prezență foarte colorată, sofisticată, autoritară și amuzantă e bunica acestora, mama lui Sir Robert, Lady Violet Crawley, interpretata fabulos de Dame Maggie Smith. Când moștenitorul averii moare în naufragiul Titanicului, familia se vede obligată să gasească un soț pentru Mary, cea mai în vârsta dintre fete, astfel încât averea să rămână în familie. Îl găsesc în persoana lui Matthew Crawley, un văr de-al lor, pe care Mary îl respinge. Însă, Matthew e băiatul bun, întâi respins și-apoi dorit. Urmează răsturnări de situație, când vrea unul nu vrea altul, când vor amândoi nu se mai poate etc… tot o telenovelă e la urma urmei. 🙂 În planul secund, însă nu mai puțin important, la Downton trăiesc și o grămadă de servitori. O ierarhie și o organizare cum numai în societatea engleză poate fi întâlnită. Fiecare știe ce are de făcut, dar, mai ales, fiecare știe ce nu trebuie să facă. De la cea mai neinsemnată ajutoare în bucătărie până la primul valet, toți îi dau socoteală majordomului Carson. El decide cine pleacă, cine ramâne, cine e pedepsit și cine e achitat. Se sapă între ei, se ajută și se împung cu replici acide. Poveștile de dragoste nu rămân numai la etaj, coboară și în camerele lor și uneori sunt mai dureroase decât ale stăpânilor lor.

intreaga distributie

servitorii

Downton Abbey

Am urmărit cele 7 episoade ale celei de-a doua serii cu sufletul la gură. M-am bucurat să văd că, la fel ca și serialele canadiene și spre deosebire de cele americane, nu se termină lăsând lucrurile în aer. Adică dacă seria a 3-a nu s-ar mai filma, am putea fericiți să ne luam la revedere de la actori, pentru ca am avea finalul meritat. Apropos de actori… nu știu unde i-au găsit, cum i-au ales sau ce le-au făcut, dar sunt ATÂT de credibili, atât de aristocrați și atât de englezi, încât când i-am văzut în interviuri, total altfel îmbrăcați și machiați (mă refer la femei) am fost complet surprinsă. Oamenii ăștia își joacă foarte foarte bine rolurile. E o plăcere să vezi blândețea de pe chipul lui Lady Cora, stăpânirea de sine pe chipul lui Mary, timiditatea pe cel al lui Edith, să vezi îndrăgostirea pe cel al lui Matthew sau înțelepciunea pe chipul lui Isobel. Parcă sunt făcuți pentru rolurile astea.

Decorurile, costumele, limba aia pur engleză, ah… cred că îmi e prea dor de niște romane. Mi-am adus aminte de Vârsta inocenței cu rigorile și regulile societății, de Rămășițele zilei și atitudinea și loialitatea majordomului, de Pe aripile vântului cu devotamentul pentru țară și dorința de-a lupta în război, de Micuțele Doamne și refuzul lui Jo de a-l lua pe Laurie (bine că în Downton nu e așa) și de o grămadă de alte cărți care mi-au trezit nostalgia după o epocă pe care n-o voi trăi niciodată. Așa că, pentru a-mi potoli setea de doamne cu rochii bufante și de domni mult prea galanți, mi-am mai luat și mini seria Emma și filmul Gosford Park (al cărui scenariu a fost scris de același Julian Fellowes care a scris și scenariul pentru Downton Abbey) să mă satur. După care cred că trebuie să mă pun să mai citesc și eu ceva…

Ah, e de la sine înțeles că vă recomand serialul cu cea mai mare căldură. Iar daca doriti sa profundati, in filmuletul asta se explica chestii despre casa, despre costume, despre tot ce nu se vede.